Decizia ÎCCJ nr. 23/2017 (RIL)Punctul IX

IX. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție 18. Rezumând orientările jurisprudențiale conturate în practica instanțelor cu privire la cele două probleme de drept, procurorul general a apreciat că acestea nu sunt apte a fi soluționate pe calea recursului în interesul legii, întrucât prima problemă implică o interpretare și aplicare cazuală a dispozițiilor legale evocate de autorul sesizării, în funcție de circumstanțele concrete ale litigiilor, iar cea de-a doua problemă de drept implică pronunțarea unei decizii aditive. Astfel, cu privire la înțelesul sintagmei „prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului“, procurorul general constată că aceasta este o problemă de aplicare a legii, ca rezultat al aprecierii materialului probator sau a anumitor circumstanțe, proprii fiecărei cauze, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanței. În privința celei de-a doua probleme de drept, se apreciază că în condițiile în care textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispune clar, în termeni neîndoielnici, că solicitarea trimiterii spre rejudecare trebuie să fie expres formulată prin cererea de apel sau prin întâmpinare, a cere instanței de unificare a practicii judiciare să spună dacă, în afară de acestea două, mai pot fi incluse în textul legii și alte acte procedurale, cum ar fi notele și concluziile scrise sau orale, înseamnă a cere instanței supreme să pronunțe o decizie aditivă, prin care s-ar adăuga, practic, un nou conținut textului legii supus interpretării, ceea ce ar însemna o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o imixtiune în atribuțiile puterii legislative. ... 19. Asupra fondului sesizării, în privința primei probleme de drept, a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii interpretarea conform căreia înțelesul sintagmei „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“ nu se limitează doar la acele situații când procesul s-a tranșat prin admiterea unei excepții dirimante care face de prisos analizarea în tot sau în parte a fondului sau când instanța s-a pronunțat pe o cerere cu totul străină decât cea dedusă judecății; pentru a nu îngrădi și mai mult dreptul părții de a beneficia de toate garanțiile unui proces echitabil, în condițiile în care legea nu definește ce se înțelege prin sintagma „soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului“, trebuie dată acestei expresii o interpretare extinsă la toate situațiile de natură a aprecia că așa-zisa judecată făcută de prima instanță nu reprezintă, în realitate, o judecată în adevăratul sens al cuvântului, adică în conformitate cu rigorile și exigențele impuse de lege. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că instanțele care au făcut interpretarea literală a textului art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă au pronunțat soluții în spiritul și litera legii. Restrângerea sferei actelor de procedură doar la cererea de apel, respectiv întâmpinare, se explică prin caracterul de excepție al situației solicitării trimiterii spre rejudecare la prima instanță, situație supusă adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis“, iar extrapolarea textului la alte situații neprevăzute de lege înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi acceptat. Pe de altă parte, dintre actele de procedură de care se pot folosi părțile, doar cererea de apel și întâmpinarea sunt prevăzute de lege ca fiind obligatorii. Posibilitatea invocării din oficiu de către instanța de apel a necesității trimiterii spre rejudecare la prima instanță și dispunerea acestei măsuri peste voința părților este total exclusă, întrucât această prerogativă aparține în exclusivitate părților din proces, fiind edictată ca o normă de favoare, de care acestea pot sau nu uzita, după propria lor apreciere subiectivă. ... ...