Decizia ÎCCJ nr. 23/2017 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Alba Iulia, Bacău, București, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara, în răspunsurile primite fiind indicate și opinia, și practica instanțelor din raza lor de competență. În opinia majoritară exprimată s-a susținut că, în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală. De asemenea s-a susținut că suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale. În acest sens s-a arătat că valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, îl constituie valoarea T.V.A. și a impozitului pe profit pe care societatea comercială urma să le achite la bugetul de stat, la care se adaugă accesorii potrivit legii fiscale. Distinct de acestea, potrivit art. 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile art. 118 din Codul penal anterior privind confiscarea bunurilor. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Or, obiectul infracțiunii de spălare a banilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl constituie sumele de bani ce reprezintă valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, astfel că în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile legale relative la confiscarea specială. În opinia minoritară exprimată s-a susținut că nu se poate dispune confiscarea specială a sumelor de bani care au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale. Astfel, s-a susținut că, în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în condițiile în care s-a dispus obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală. S-a arătat că atât timp cât produsul infracțiunii de evaziune fiscală este, în același timp, și obiectul infracțiunii de spălare de bani, iar suma de bani menționată nu se mai află în posesia inculpaților, ci a servit la despăgubirea integrală a părții civile, confiscarea specială a aceleiași sume nu are niciun temei de fapt ori de drept. Astfel, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul penal, măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală; în condițiile în care suma de bani dobândită în urma comiterii unei infracțiuni nu se mai află în posesia făptuitorului, ci a fost folosită pentru despăgubirea persoanei vătămate, nu mai există situația premisă a deținerii produsului unei infracțiuni și, implicit, nu există nicio stare de pericol, nejustificându-se sub niciun aspect luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale. În privința diferenței dintre valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale și valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, în cazul în care nu rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză că ar fi fost obținută de inculpat prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală, în sensul art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, luarea unei măsuri de siguranță cu privire la această sumă este lipsită de orice temei. Într-o altă opinie, anumite instanțe și-au exprimat punctul de vedere în sensul că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă. Astfel, s-a susținut că sesizarea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, întrucât sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții, interpretarea urmărind cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia. Din această perspectivă s-a apreciat că sesizarea menționată nu vizează o veritabilă problemă de drept care să necesite o rezolvare de principiu dată de instanța supremă, ci se solicită practic indicarea soluției ce trebuie pronunțată în cauză. ...