Decizia ÎCCJ nr. 7/2017 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1. Potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal: „Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.“ Primul termen al recidivei postexecutorii presupune astfel îndeplinirea următoarelor condiţii: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie directă sau indirectă ori cu praeterintenţie; ... b) pedeapsa aplicată trebuie să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 1 an şi să fi fost executată sau considerată ca executată; ... c) să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească; ... d) hotărârea de condamnare să nu privească infracţiuni săvârşite numai din culpă, infracţiuni pentru care a intervenit amnistia ori fapte ce au fost ulterior dezincriminate. ... Legislaţia penală foloseşte pentru indicarea primului termen al recidivei postexecutorii expresia „hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an“. În limbajul juridic uzual, hotărârea de condamnare este aceea prin care se soluţionează fondul cauzei, art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind când se poate dispune condamnarea inculpatului. Deşi practica judiciară este unanimă în a reţine că primul termen al recidivei poate fi reprezentat şi de o hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracţiuni, important fiind ca pedeapsa rezultantă aplicată să fie mai mare de 1 an închisoare, nici practica judiciară şi nici literatura de specialitate nu au analizat situaţia în care primul termen al recidivei este reprezentat de o hotărâre de condamnare pentru o altă formă a pluralităţii de infracţiuni decât concursul, respectiv recidiva conform Codului penal din 1969. Problema care se pune în această situaţie este de a stabili care este pedeapsa la care se raportează instanţa pentru determinarea condiţiilor primului termen al recidivei, pedeapsa stabilită în urma condamnării persoanei sau pedeapsa rezultată, ca total, prin aplicarea regulilor de sancţionare în cazul revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterior aplicate. Practic, în situaţia inculpatului M.L.C. trebuie stabilit dacă pedeapsa la care trebuie să se raporteze instanţa ca prim termen al recidivei este pedeapsa stabilită în urma condamnării acestuia pentru concursul de infracţiuni reţinut în sarcina sa prin Sentinţa penală nr. 22/2012 a Judecătoriei Huşi, respectiv 1 an închisoare, sau pedeapsa stabilită de executat, ca total, în urma aplicării dispoziţiilor art. 83 din Codul penal din 1969, respectiv 1 an şi 8 luni închisoare. Evident, în prima situaţie nu ne aflăm în prezenţa recidivei postexecutorii, nefiind întrunită condiţia privind limita minimă a pedepsei de peste 1 an închisoare, pe când în cea de-a doua variantă se impune reţinerea stării de recidivă, cu consecinţe multiple privind situaţia juridică a inculpatului apelant. ... 2. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că este sesizată cu judecarea apelurilor formulate de inculpaţii C.C., C.L.S., C.L., C.S.C., L.A.I., G.I., M.P.I., M.L.C. şi T.R. şi de partea civilă D.G.R.F.P. Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 161 din data de 30.06.2016 pronunţată de Judecătoria Huşi în Dosarul nr. 54/244/2015, având ca obiect infracţiuni la regimul vamal (Legea nr. 141/1997, Legea nr. 86/2006), soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză fiind definitivă. În acelaşi timp, chestiunea de drept invocată de apărătorul inculpatului M.L.C. nu a mai făcut obiectul vreunei proceduri similare, iar din verificările efectuate nu există pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vreo cauză care să aibă acelaşi obiect sau instanţa supremă să fi fost sesizată cu vreun recurs în interesul legii vizând aceeaşi problemă juridică. Totodată, prin prisma situaţiei juridice a inculpatului apelant M.L.C., soluţionarea problemei de drept ridicate de instanţă urmează a influenţa hotărâtor soluţionarea în fond a cauzei, fiind extrem de relevant dacă inculpatului i se poate reţine comiterea infracţiunilor pentru care a fost condamnat deja de instanţa de fond în stare de recidivă postexecutorie sau nu. Inculpatul M.L.C. a solicitat în faţa instanţei de fond schimbarea încadrării juridice a faptelor în raport cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal privind recidiva postexecutorie. Cererea a fost respinsă de instanţa de fond, aceasta reţinând că sunt întrunite condiţiile existenţei recidivei postexecutorii. Împotriva soluţiei dispuse de instanţa de fond, inculpatul M.L.C. a promovat, în termen legal, calea ordinară de atac a apelului, printre motivele de apel inculpatul invocând şi greşita reţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal în încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa. În plus, calitatea inculpatului apelant de infractor recidivist nu poate influenţa şi ulterior situaţia juridică a acestuia din perspectiva modului de executare a pedepsei închisorii sau a acordării beneficiului unei eventuale graţieri. ... 3. Referitor la problema de drept supusă dezlegării, punctul de vedere al completului de judecată este în sensul că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie trebuie avute în vedere pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni din hotărârea ce constituie primul termen al recidivei, şi nu pedeapsa stabilită prin cumul aritmetic în urma revocării beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei. Aceasta întrucât dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, iar prin condamnare se înţelege stabilirea unei/unor pedepse în urma constatării că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, vinovăţia sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cauză [art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Dacă se poate vorbi de condamnare în cazul stabilirii şi aplicării pedepsei pentru concursul de infracţiuni reţinut în sarcina inculpatului prin sentinţa de condamnare, în cazul stabilirii pedepsei de executat ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei se vorbeşte despre o rezolvare a situaţiei juridice a unei persoane, şi nu despre o condamnare penală. De altfel, revocarea suspendării executării pedepsei pentru alte situaţii decât comiterea unei noi infracţiuni era reglementată de art. 447 din Codul de procedură penală din 1968 la materia punerii în executare a hotărârilor penale, actualmente fiind tot o chestiune de executare conform art. 583 din Codul de procedură penală în vigoare. Deşi practica judiciară, în situaţii precum cea din speţă, a fost constantă în a reţine starea de recidivă prin raportare la pedeapsa rezultantă stabilită în sarcina persoanei condamnate, această reţinere nu are temei legal expres, condiţiile reţinerii stării de recidivă nefiind analizate în concret. S-a făcut aplicarea mai degrabă a teoriei dezvoltate în cazul concursului de infracţiuni ca prim termen al recidivei, deşi nici în acest caz opiniile teoreticienilor nu sunt concordante, mergând de la reţinerea recidivei în orice situaţie în care pedeapsa rezultantă depăşeşte minimul legal (prof. V. Dongoroz) şi până la diferenţieri în funcţie de infracţiunea din care provine pedeapsa rezultantă (prof. C. Bulai sau M. Udroiu). Totuşi, situaţia concursului de infracţiuni ca prim termen al recidivei este diferită de situaţia pluralităţii de infracţiuni din prezenta cauză, când inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracţiuni în cuantum de 1 an închisoare, iar în urma revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse cu închisoarea de 8 luni, a avut de executat 1 an şi 8 luni închisoare. Pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare a fost stabilită de instanţa de fond ca pedeapsă totală de executat, dar nu reprezintă o pedeapsă rezultantă, unică, precum cea stabilită în cazul concursului de infracţiuni. În cazul pluralităţii de infracţiuni ce constituie concurs de infracţiuni legea prevede expres cum se stabileşte această pedeapsă rezultantă de executat - art. 39 şi 40 din Codul penal - făcând trimitere expresă la contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente. Dimpotrivă, în cazul pluralităţii de infracţiuni ce constituie recidivă postcondamnatorie, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la pedepse distincte, pedeapsa nou-stabilită ce se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat. Mai mult, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969, lege penală sub imperiul căreia a fost condamnat inculpatul M.L.C. prin Sentinţa penală nr. 22/2012 ce constituie primul termen al recidivei reţinute în sarcina acestuia de instanţa de fond, se prevedea că, dacă în cursul termenului de încercare condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată şi dispune executarea în întregime a pedepsei, fără ca aceasta să se contopească cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. În literatura de specialitate se reţine că odată revocată suspendarea instanţa dispune executarea pedepsei ce fusese suspendată, precum şi a pedepsei pentru noua infracţiune, cele două pedepse neputându-se contopi. În legătură cu aceasta, legea prevede că la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune instanţa nu mai aplică sporul prevăzut pentru recidivă. Legiuitorul a considerat deci că executarea integrală a celor două pedepse este suficientă şi face inutilă agravarea decurgând din starea de recidivă după condamnare în care se găseşte condamnatul. În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, fiind vorba de două pedepse ce se execută succesiv (cumulul aritmetic al acestora fiind doar o creaţie a teoriei şi practicii judiciare la care legea nu face referire expresă), este evident că trebuie analizate condiţiile primului termen al recidivei postexecutorii prin raportare la fiecare dintre acestea, respectiv prin raportare la pedeapsa ce a fost suspendată condiţionat (sau sub supraveghere conform actualei legislaţii), şi apoi prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea sau concursul de infracţiuni comis în termenul de încercare al acestei suspendări. Această rezolvare se impune cu evidenţă mai ales atunci când revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei anterior aplicate intervine ca urmare a comiterii unei infracţiuni din culpă în cursul termenului de încercare (revocare lăsată la latitudinea instanţei) şi când, eventual, pedeapsa ce depăşeşte 1 an închisoare este aplicată pentru această din urmă infracţiune. În atare situaţie, în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate după executarea pedepsei cumulate, condiţiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii se impun a fi analizate separat, în raport cu fiecare pedeapsă anterior stabilită, respectiv pedeapsa suspendată condiţionat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din culpă, iar nu prin raportare la pedeapsa executată efectiv prin cumul aritmetic. ... ...