Decizia ÎCCJ nr. 7/2017 (HP)Punctul XI

XI. Punctul de vedere al specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării În conformitate cu dispoziţiile art. 475 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat opinia scrisă a specialiştilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, fiind exprimate două opinii de către specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti şi, respectiv, din partea specialiştilor Catedrei de drept penal a Facultăţii de Drept a Universităţii din Craiova. Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentului dosar, specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal a Facultăţii de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti au opinat în sensul că, pentru stabilirea stării de recidivă, verificarea îndeplinirii condiţiilor legale trebuie să se raporteze la fiecare dintre infracţiunile componente ale pluralităţii pentru care există o condamnare anterioară, argumentându-se prin următoarele: 1. Recidiva este o stare de agravare a cărei existenţă este condiţionată de mai multe cerinţe cumulative. Aceste cerinţe privesc nu numai cuantumul pedepsei din hotărârea de condamnare ce constituie primul termen al recidivei, ci şi condiţii legate de forma de vinovăţie cu care se comit infracţiunile ce compun pluralitatea, vârsta infractorului, momentul la care se săvârşesc aceste infracţiuni în raport cu intervenţia sau nu a reabilitării, cerinţe referitoare la eventuala intervenţie între timp a amnistiei. ... 2. Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal care fac referire la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi dispoziţiile art. 42 din Codul penal care se referă la hotărârile de condamnare care nu atrag recidiva nu instituie o ordine de prioritate între condiţiile recidivei. În mod evident, verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute la art. 42 din Codul penal nu se poate realiza în mod global, ci numai prin raportare la fiecare dintre infracţiunile care compun pluralitatea. Pentru simetrie logică, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul cerinţei privitoare la cuantumul pedepsei din hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce presupune că, în ipoteza în care este vorba despre o pedeapsă rezultantă pentru o pluralitate de infracţiuni, aceasta ar trebui descompusă. În ipoteza în care s-ar utiliza un alt mecanism (cuantumul pedepsei din condamnarea definitivă anterioară ar fi luat în considerare în mod global, ca pedeapsă rezultantă unică), s-ar putea ajunge la situaţia în care, spre exemplu, să se reţină recidiva dacă prima condamnare definitivă este la o pedeapsă cu închisoarea ce depăşeşte 1 an, dar este pronunţată pentru un concurs între infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă sau pentru un concurs între o infracţiune comisă în timpul minorităţii şi una după majorat (dacă se execută pedeapsa în condiţiile art. 129 din Codul penal). ... 3. În ipoteza în care primul termen al recidivei ar fi apreciat prin raportare la pedeapsa rezultantă pentru o pluralitate de infracţiuni intenţionate, şi nu la pedepsele componente, există riscul de a se reînvia „mica recidivă“, instituţie pe care actualul Cod penal nu o mai reglementează, aşa cum o făcea Codul penal din 1969. În sistemul Codului penal din 1969, mica recidivă exista atunci când, după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an conform art. 37 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În sistemul actualului Cod penal, dacă infracţiunile intenţionate pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă anterioară sunt mai multe, dar pentru fiecare se stabilesc pedepse sub 1 an închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată poate depăşi acest cuantum (spre exemplu, zece infracţiuni intenţionate concurente, pentru fiecare pedeapsa stabilită fiind de 4 luni închisoare, ceea ce face ca rezultanta să fie închisoarea de 1 an şi 4 luni). Dacă primul termen ar fi reprezentat de pedeapsa rezultantă, aceasta ar atrage recidiva la infracţiunea intenţionată comisă ulterior condamnării definitive, ceea ce ar face să se nască o „mică recidivă“, în contra voinţei legiuitorului penal actual, care nu a mai reglementat această instituţie. ... 4. Dispoziţiile art. 43 din Codul penal, ca şi cele ale art. 39 din Codul penal din 1969, au denumirea marginală „pedeapsa în caz de recidivă“, ceea ce arată că obiectul reglementării este reprezentat de un sistem de sancţionare specific pentru ipotezele în care se constată existenţa stării de recidivă. Chiar dacă în cuprinsul articolelor menţionate se foloseşte sintagma „pedeapsa anterioară“, din aceasta nu se poate înţelege că sistemul de sancţionare ar fi aplicabil în toate situaţiile în care avem de-a face cu o pedeapsă anterioară, ci doar atunci când noua infracţiune îndeplineşte cerinţele pentru a fi considerată comisă în stare de recidivă. Această afirmaţie rezultă din expresiile „se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă“ - art. 43 alin. (1) din Codul penal şi „o nouă infracţiune în stare de recidivă“ - art. 43 alin. (5) din Codul penal. Mai mult, la art. 43 alin. (2) din Codul penal este reglementat mecanismul de sancţionare pentru ipoteza în care, mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, „sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă“. De aici rezultă că intenţia legiuitorului a fost ca starea de recidivă să se aprecieze prin cercetarea condiţiilor în raport cu fiecare dintre infracţiuni, pentru că altfel nu s-ar putea determina situaţia în care una dintre noile infracţiuni se află în stare de recidivă şi cealaltă sau celelalte nu se află şi nici situaţia în care niciuna dintre noile infracţiuni nu se află în stare de recidivă. ... 5. Definind pluralitatea intermediară, art. 44 alin. (1) din Codul penal vorbeşte despre situaţia în care „condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă“. Legea nu distinge care dintre condiţii nu sunt întrunite, prin urmare poate fi vorba inclusiv despre cerinţele referitoare la primul termen, acestea neputând fi deci apreciate global. Specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal, Universitatea din Craiova, au exprimat un punct de vedere contrar, în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie, se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), iar nu pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate. Astfel, din dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal reiese drept condiţie obligatorie a recidivei existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Este adevărat că în literatura de specialitate nu s-a analizat situaţia în care primul termen al recidivei este o altă formă de infracţiuni decât concursul, dar acest lucru nu înseamnă că nu este posibil. Se apreciază că primul termen al recidivei poate fi şi o hotărâre de condamnare pronunţată în urma unei recidive sau a unei pluralităţi intermediare, iar în această ipoteză se va lua în calcul pedeapsa rezultantă, nu pedepsele componente ale pluralităţii. În sprijinul acestui punct de vedere se aduce drept argument faptul că operaţiunea nu este o simplă modificare în executarea unei hotărâri, precum în ipoteza înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, ci ne aflăm în ipoteza unor noi evaluări de fapte, care se raportează însă la situaţia juridică a condamnatului, rezultând o nouă condamnare. De asemenea, afirmaţia inculpatului în sensul că, potrivit prevederilor legale (art. 83 din vechiul Cod penal şi art. 88 şi art. 96 din Codul penal), pedepsele sunt distincte, întrucât se înlătură posibilitatea de contopire a acestora, este greşită din considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Raportat la textele legale enumerate anterior se constată că între art. 96 din actualul Cod penal şi art. 83 din Codul penal anterior nu există perfectă identitate, tratamentul în ipoteza revocării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni fiind diferit. În Codul penal anterior exista un cumul aritmetic între pedeapsa ce a făcut obiectul suspendării şi pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, fără a mai aplica sporul prevăzut de lege pentru recidivă. În actualul Cod penal, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. În ipoteza în care s-ar fi aplicat art. 96 din Codul penal, iar nu art. 83 din vechiul Cod penal, instanţa ar fi trebuit să procedeze în felul următor: ar fi dispus condamnarea inculpatului pentru fiecare dintre infracţiunile concurente comise în termenul de încercare al suspendării condiţionate a pedepsei de 8 luni, ar fi revocat suspendarea şi ar fi aplicat regulile pluralităţii intermediare, contopind pe rând pedeapsa stabilită pentru fiecare infracţiune nou-comisă cu pedeapsa a cărei executare a fost suspendată, obţinând pedepse rezultante parţiale. Aceste pedepse rezultante parţiale ar fi fost contopite la rândul lor potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Actualul Cod penal nu mai prevede imposibilitatea contopirii, ci, dimpotrivă. Dacă instanţa ar fi aplicat legea penală nouă şi ar fi procedat în felul descris anterior, pedepsele în mod cert îşi pierd individualitatea. Din moment ce Codul penal prevede în art. 96 alin. (5) contopirea potrivit regulilor aplicabile pluralităţii intermediare, acest argument nu îşi mai găseşte susţinerea. Mai mult decât atât, din aceleaşi considerente, nu poate fi primit nici argumentul instanţei în sensul că cele două pedepse se execută succesiv, ceea ce determină analizarea condiţiilor recidivei în mod distinct, prin raportare la ambele pedepse. Dacă am accepta această idee, ar însemna să considerăm ca executată o pedeapsă ce a fost suspendată (şi ulterior revocată), iar cealaltă pedeapsă în curs de executare. Am ajunge în ipoteza în care noua infracţiune s-ar afla atât în recidivă postexecutorie, cât şi postcondamnatorie, deşi cele două pedepse nu sunt distincte şi fac obiectul aceleiaşi condamnări. ... ...