Decizia ÎCCJ nr. 5/2017 (HP)Punctul VII

VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. De asemenea, instanţele au transmis faptul că nu a fost identificată jurisprudenţă în materie. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, s-au exprimat două opinii: În opinia majoritară s-a susţinut că persoana fizică care acţionează în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce, este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. În punctele de vedere transmise de instanţe, în principal, s-a făcut trimitere la similitudinea situaţiei supuse atenţiei în cauza de faţă cu cea care a făcut obiectul Deciziei nr. 26/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. La conturarea opiniei exprimate de instanţe cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, în esenţă, a fost avută în vedere calitatea de medic, şi nu natura contractului în baza căruia medicul îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţii sanitare publice, respectiv natura profesiei de medic angajat al unei unităţi sanitare de stat în regim salarial şi a cărui angajare nu poate echivala cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. În acest sens s-a apreciat că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26/2014 îi este deopotrivă aplicabilă oricărui medic angajat într-o unitate spitalicească de stat şi care îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării unui interes public, având obligaţia de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, împrejurarea angajării pe baza unui contract de administrare, şi nu a unui contract de muncă fiind irelevantă în condiţiile în care este oricum angajat al unei unităţi de stat, remunerat prin salariu, ceea ce îl deosebeşte de alte categorii, precum notari, executori, experţi etc. remuneraţi din onorarii şi care se încadrează în dispoziţiile alin. (2) al art. 175 din Codul penal. Totodată, au fost avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 20/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform cărora, pentru ca o persoană să facă parte din categoria reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, este necesară întrunirea cumulativă a două cerinţe obligatorii, respectiv să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă dezbaterii. Astfel, s-a arătat că instanţa supremă a statuat că, prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public, se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (oferind drept exemple în acest sens cazul numirii în funcţia de notar sau cel al autorizării ca interpret), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (oferind ca exemplu situaţia în care instanţa judecătorească numeşte administratorul şi lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori expertul tehnic judiciar). Altfel spus, în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt incluşi ori particularii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ şi care primesc gestiunea unui serviciu public, ori persoanele care exercită profesii liberale, funcţionează în baza unor legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, dar exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, ceea ce nu poate fi cazul unui medic şef de secţie, angajat al unei unităţi sanitare de stat, indiferent dacă angajarea s-a făcut în baza unui contract de muncă sau a unui contract de administrare. De asemenea, în sprijinul acestei opinii s-a mai menţionat că prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a arătat că în cazul în care o noţiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestora în context se stabileşte prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devin obligatorii pentru actele normative din aceeaşi materie. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, Curtea Constituţională a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. În privinţa noţiunilor de funcţionar public şi funcţie publică, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au arătat, în mai multe rânduri, că există o diferenţiere cunoscută şi evidenţiată între dreptul penal şi dreptul administrativ. Medicul vizat de ipoteza problemei semnalate are activitatea guvernată de dispoziţiile art. 185 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd, în esenţă, că aceste funcţii se ocupă prin concurs sau examen, au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţiile asumate prin contractul de administrare. Totodată, s-a evidenţiat că din analiza considerentelor deciziilor nr. 20/2014 şi nr. 26/2014 pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanţei supreme se observă că, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică. În ceea ce priveşte art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, care menţionează că sunt considerate funcţionari publici, pe lângă demnitari, şi persoanele care ocupă o funcţie publică de orice natură, intră în această categorie şi persoanele care ocupă o funcţie publică de autoritate, ce reprezintă, potrivit doctrinei, o funcţie ocupată de o persoană care aparţine unui organ de conducere dintr-o autoritate publică sau o structură a acesteia, ca urmare a actului de alegere sau numire. Intră în această categorie toate funcţiile de conducere, înalţii funcţionari publici şi managerul public. S-a precizat că medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui sistem public de sănătate. De asemenea, s-a susţinut că în cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare a unui atribut de autoritate publică. Or, având în vedere acest întreg cadrul prezentat, precum şi împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, singura cale legală pentru ocuparea funcţiei de şef de secţie este încheierea unui contract de administrare, ca urmare a unui concurs sau examen, s-a considerat că nu se justifică o redirecţionare de la jurisprudenţa citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, persoana aflată în situaţia descrisă fiind funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, în această categorie incluzându-se şi persoane cu atribuţii manageriale sau alte persoane care, în baza unui contract, diferit de unul individual de muncă, desfăşoară activitate de interes public, fără a fi însă considerate învestite cu realizarea unui serviciu public, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal. Aşadar, nu s-a considerat oportună realizarea unei diferenţe, în această materie, între medicul angajat cu contract individual de muncă şi şeful de secţie, parte într-un contract de administrare, ambii îndeplinind atribuţii în cadrul unui sistem public de sănătate neexercitând un serviciu de interes public şi nebeneficiind de un act de delegare a unui atribut de autoritate publică. Totodată, în sprijinul opiniei majoritare exprimate de instanţele care au comunicat puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării s-a mai susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că acest contract de administrare reprezintă singura modalitate prin care şeful de secţie poate desfăşura activitatea în spitalul public, nefiind vorba de un contract de colaborare sau prestări servicii, care să atragă pierderea calităţii de funcţionar public a medicului-şef. Prin urmare, în condiţiile în care în cauza ce face obiectul dosarului în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie medicul şef de secţie este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de corupţie în realizarea serviciului public de sănătate, respectiv în realizarea actului medical la care este obligat profesional, moral şi legal, s-a concluzionat că, în această ipoteză şi în considerarea calităţii de medic (iar nu a celei de şef de secţie), sunt incidente dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. În a doua opinie exprimată s-a apreciat că este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal persoana fizică care acţionează în calitate de medic şef de secţie la un spital public, prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006, în baza unui contract de administrare, prevăzut de art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, fără a avea încheiat în acelaşi timp un contract individual de muncă, distinct, pe o perioadă nedeterminată cu respectivul spital public, în ceea ce priveşte activitatea de medic curant în cadrul secţiei pe care o conduce. În susţinerea acestei opinii, sub aspectul problemei de drept deduse judecăţii, s-a arătat că, în realizarea actului medical, medicul, indiferent în baza cărui raport juridic îşi desfăşoară activitatea, exercită un serviciu de interes public, fiind învestit de autorităţile publice sau supus controlului şi supravegherii acestora în condiţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât este considerat funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal. Aşadar, în esenţă, opinia judecătorilor care au considerat că medicul şef de secţie care acţionează în baza unui contract de administrare prevăzut de art. 163 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are calitate de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost motivată în sensul că din întreaga economie a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că medicii îşi desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public, iar, potrivit art. 185 alin. (4) din aceeaşi lege, şefii de secţie au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale din cadrul secţiei respective şi răspund de calitatea actului medical, precum şi atribuţii asumate prin contractul de administrare. ...