Decizia ÎCCJ nr. 75/2021 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție: Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Bacău, care au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate. În materialul transmis de curțile de apel a fost identificată practică relevantă în materie la Curtea de Apel București, Tribunalul Iași și Tribunalul Sibiu. Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate, precum și jurisprudența atașată acestora ce au fost transmise instanței supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară. În urma consultării instanțelor de judecată, s-au evidențiat două opinii: Într-o primă opinie, susținută de magistrații Curții de Apel Constanța, Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel Pitești, Curții de Apel Bacău, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Ialomița, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Vaslui, Tribunalului Iași, Tribunalului Satu Mare, Secției penale a Tribunalului Sibiu, Tribunalului Brăila, Tribunalului Timiș (opinie majoritară), Tribunalului Brașov, Judecătoriei Timișoara, Judecătoriei Reșița, Judecătoriei Moldova Nouă, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Huși, s-a susținut că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, termenul de prescripție a răspunderii penale se stabilește în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani. În argumentarea acestei opinii, s-a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 constituie o normă de incriminare distinctă de orice altă infracțiune care ar putea intra în scopul grupului infracțional și stabilesc limite speciale de pedeapsă. Limitele speciale ale infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 au fost stabilite de legiuitor în considerarea pericolului social propriu acestei infracțiuni, iar termenul de prescripție al acestei infracțiuni nu poate fi evaluat prin prisma unei alte categorii de infracțiuni (mai ușoară sau mai gravă), cu consecințe asupra termenului în care trebuie finalizată tragerea la răspundere penală a unei persoane. Numai stabilirea cuantumului concret al pedepsei are drept criteriu suplimentar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional. Totodată s-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969, prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Așadar, pedeapsa prevăzută de lege în cazul acestei infracțiuni este închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar prin dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 se reglementează o limită de pedeapsă maximă ce poate fi aplicată în cazul acesteia, care constă în imposibilitatea de aplicare în concret a unei pedepse mai mari decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat. Prin urmare, dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 reprezintă o cauză legală de reducere a pedepsei care operează în funcție de infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat și care va fi avută în vedere de către instanță la data pronunțării unei hotărâri penale de condamnare cu ocazia stabilirii și individualizării juridice a unei pedepse între limitele minime și maxime prevăzute de lege. Această cauză legală de reducere a pedepsei nu are nicio influență asupra noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege care se referă la infracțiuni în forma-tip, astfel încât termenul de prescripție a răspunderii penale nu poate fi influențat de situația particulară a sancționării unei infracțiuni de constituire a unui grup infracțional organizat pentru comiterea unei infracțiuni-scop mai ușoare. În a doua opinie, susținută de magistrații Curții de Apel București, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Galați (opinie majoritară), Secției I penale a Tribunalului București, Secției penale a Tribunalului Călărași, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Arad, Tribunalului Caraș-Severin, Judecătoriei Caransebeș, s-a susținut că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripție a răspunderii penale se stabilește raportat la dispozițiile alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară), respectiv în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional. În argumentarea opiniei, judecătorul cu atribuții de unificare a practicii de la nivelul Secției a II-a penale din cadrul Curții de Apel București a arătat că „prin considerentele Deciziei nr. 1/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost definită infracțiunea autonoma, astfel: «În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziția din norma de incriminare și prevede sancțiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.» Așadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziție care descrie faptul incriminat și o sancțiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse. (...)“ De regulă, trimiterea din conținutul unei dispoziții legale la alte norme poate avea funcție complinitoare, de extensiune sau de excludere (Ion Petcu, Folosirea normelor de trimitere în tehnica elaborării actelor normative, RRD nr. 10/1972, p. 42-52). În cazul în care îndeplinește o funcție complinitoare, norma la care se face trimitere întregește conținutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situația anterior reglementată (dispoziția ori sancțiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă, având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândește toate caracteristicile unei norme de incriminare tip. Același procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat și în sens contrar, și anume cu funcție de excludere, în scopul eliminării din conținutul normei a unor raporturi. (...) Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracțiuni au trăsăturile constitutive ale infracțiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracțiunii-tip. Totodată, s-a arătat că din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracțiuni presupune realizarea conținutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanțiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecții faptei or la locul și timpul săvârșirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă. Așadar, aceeași faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configurația tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanțiale. Pornind de la aceste considerente de natură teoretică s-a apreciat că se poate reține faptul că infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 are natura unei infracțiuni autonome, termenul de prescripție fiind cel prevăzut pentru infracțiunea cea mai gravă ce intră în scopul grupului. Această opinie a fost susținută și de Curtea de Apel Iași, care a adus ca argumente suplimentare faptul că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014) stabilea un maxim special al pedepsei închisorii de 20 de ani închisoare, întrucât în scopul grupului infracțional puteau intra infracțiuni pentru care legislația penală anterioară datei de 1 februarie 2014 prevedea pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare [cu titlu de exemplu, infracțiunile de omor/omor calificat/omor deosebit de grav prevăzute de art. 174-art. 176 din Codul penal din 1969; infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 - art. 2 lit. b) pct. (5) din actul normativ sus-referit]. Doar în cazul acestor infracțiuni, calculul termenului de prescripție a răspunderii penale se face prin raportare la pedeapsa de 20 de ani închisoare. De altfel, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional. Noul Cod penal a consacrat un regim sancționator mai blând pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (2) (maxim de 10 ani închisoare) comparativ cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea care ar intra în scopul grupului (detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani). De asemenea, în cazul infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din noul Cod penal (maxim special de 5 ani închisoare) comparativ cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea care ar intra în scopul grupului, dacă legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani închisoare, dar până în 10 ani închisoare inclusiv. ...