Decizia ÎCCJ nr. 16/2020 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Opinia specialiștilor Departamentului de drept public al Facultății de Drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu“ din București este în sensul că starea de recidivă postexecutorie se stabilește în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal, întrucât această dispoziție legală reglementează în mod expres modul de calcul al termenului de reabilitare în ipoteza existenței unor condamnări succesive. Stabilirea existenței stării de recidivă prin raportare la fiecare condamnare în parte ar conduce la eludarea dispoziției legale care stabilește modalitatea de calcul al termenului de reabilitare. Această concluzie rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 165 și 168 din Codul penal, care prevăd, drept condiție negativă pentru ca o persoană să fie reabilitată, ca aceasta să nu săvârșească în termenul prevăzut de lege o nouă infracțiune, or analiza individuală a pedepselor aplicate prin hotărâri judecătorești succesive nu ar avea în vedere efectele întreruperii termenului de reabilitare. Mai mult, raportarea la fiecare condamnare în parte intră în contradicție și cu scopul reținerii stării de recidivă postexecutorie, respectiv sancționarea perseverenței infracționale a persoanei condamnate. Totodată, s-a arătat că sub imperiul Codului penal din 1969, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că „termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic“. Prin această decizie s-a pus capăt controversei jurisprudențiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiționate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracțiuni. Legislația penală în vigoare prevede expres în cuprinsul art. 167 alin. (5) din Codul penal că, în situația condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse. Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale din cadrul Universității de Vest din Timișoara a apreciat că sesizarea Curții de Apel București - Secția a II-a penală îndeplinește criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. Cu privire la fondul sesizării s-a arătat că prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere expresă la noțiunea de reabilitare sau, în subsidiar, la împlinirea termenului de reabilitare, or instituția reabilitării este reglementată în cuprinsul art. 165-171 din Codul penal. Prin urmare, prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal trebuie completate cu dispozițiile art. 165 și următoarele din Codul penal, fiind singurele care reglementează, în fond, instituția reabilitării. Această opinie a fost susținută și în doctrina penală anterioară noului Cod penal, dar și în cea de actualitate. În acest sens, în literatura de specialitate de sub imperiul Codului penal anterior, s-a susținut că „intervalul de timp care face să dispară prezumția de perseverență trebuie să fie același cu intervalul de timp care dă dreptul la obținerea reabilitării“ (Vintilă Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Parte generală, vol. I., Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 308). S-a arătat astfel că verificarea expirării acestui interval de timp se va face conform prevederilor care reglementează reabilitarea de drept sau judecătorească (ibidem). În același sens, în doctrina actuală s-a arătat că „reabilitarea avută în vedere de dispozițiile art. 41 din Codul penal este atât cea de drept, obținută în condițiile art. 166 și următoarele din Codul penal, cât și reabilitarea judecătorească obținută în condițiile art. 166 și următoarele din Codul penal“ (Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român, Partea generală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 354). În continuare s-a învederat că „termenele de reabilitare la care se face referire în dispozițiile art. 41 din Codul penal sunt cele prevăzute pentru reabilitarea judecătorească“ (ibidem). A fost subliniat că unul dintre principiile de interpretare a normelor de drept, principiul interpretării sistematice, presupune stabilirea sensului unui text legal prin coroborare cu alte texte, or Codul penal reprezintă o sistematizare a dreptului penal, normele aflându-se în interdependență. În doctrina de specialitate s-a arătat că în ipoteza în care primul termen al recidivei va fi reprezentat de o pluralitate de infracțiuni, termenul de reabilitare se va calcula în funcție de pedeapsa cea mai grea ce intră în conținutul pedepsei rezultante (Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Parte generală, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 170; Udroiu M. Drept penal. Parte generală, Editura C.H. Beck, București, 2018, p. 704). Această opinie a fost îmbrățișată și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în recurs în interesul legii. Așadar, în cazul în care instanțele de judecată ar fi procedat la soluționarea pluralității de infracțiuni, pentru stabilirea împlinirii termenului de reabilitare ar fi avut în vedere pedeapsa cu durata cea mai mare, precum și momentul executării pedepsei rezultante. S-a subliniat că nu există nicio justificare legală în baza căreia același mecanism să nu fie avut în vedere și în situația în care pluralitatea de infracțiuni nu ar fi fost soluționată la momentul la care se analizează incidența prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal. Omisiunea instanțelor de judecată de a efectua operațiunea de contopire a pedepselor nu poate profita inculpatului și nu poate conduce la situații discriminatorii (față de cei cu privire la care s-a realizat operațiunea și s-a stabilit o pedeapsă rezultantă). Aplicarea prevederilor art. 167 alin. (5) din Codul penal nu aduce atingere individualității pedepselor, întrucât instanțele de judecată vor proceda la verificarea condițiilor împlinirii termenului de reabilitare prin cercetarea fiecărei pedepse în parte. Instanțele de judecată vor proceda la verificarea duratei tuturor pedepselor în individualitatea lor, însă se vor raporta la pedeapsa cea mai grea pentru a stabili dacă s-a împlinit sau nu termenul de reabilitare. Necorelarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Codul penal cu cele ale art. 165 și următoarele din Codul penal ar putea conduce la situația înlăturării stării de recidivă din încadrarea juridică, în ciuda unei perseverențe infracționale. Față de argumentele expuse, s-a concluzionat că în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că verificarea condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare în caz de condamnări multiple se face prin raportare la dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal. În susținerea opiniei s-a arătat că din definiția recidivei, înscrisă în art. 41 alin. (1) din Codul penal, rezultă că noua infracțiune trebuie comisă până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. Chiar dacă această cerință pare a fi o condiție generală de existență a recidivei, în realitate ea privește numai recidiva postexecutorie, întrucât înainte de executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse nu se poate vorbi de curgerea unui termen de reabilitare în cazul ei. Condiția regăsită în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal este expresia caracterului temporar al recidivei în dreptul nostru și are în vedere două ipoteze: pe de o parte, intervenirea reabilitării, pe de altă parte, simpla împlinire a termenului de reabilitare. Așadar, distinct de instituția reabilitării, doar pentru excluderea stării de recidivă este suficient să treacă un interval de timp de la executarea pedepsei, care face să se estompeze ideea de perseverență infracțională, fără a fi adusă în discuție îndeplinirea altor condiții ale reabilitării. Rezumând, o condiție generală a recidivei postexecutorii este comiterea infracțiunii de la termenul al doilea înainte de împlinirea termenului de reabilitare în privința primei condamnări. În consecință, ori de câte ori infracțiunea care ar constitui termenul al doilea se comite după împlinirea termenului de reabilitare pentru prima condamnare, nu va mai exista recidivă postexecutorie, indiferent dacă persoana condamnată îndeplinea sau nu toate condițiile pentru acordarea reabilitării. Concluziile mai sus prezentate fac referire la ipoteza clasică a existenței unei unice condamnări. În situația în care persoana a suferit condamnări succesive, soluția diferă atât în ceea ce privește calculul duratei termenului de reabilitare, cât și în ceea ce privește momentul începerii curgerii acestuia. Fără discuție, împlinirea termenului de reabilitare presupune că în respectivul interval de timp cel în cauză nu a comis o altă infracțiune, indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă. Față de argumentele expuse s-a concluzionat că, în aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, în cazul unor condamnări multiple, verificarea îndeplinirii condiției referitoare la împlinirea termenului de reabilitare se face în raport cu dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei postexecutorii. ...