Decizia CCR nr. 496/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 346 din Codul de procedură penală, care reglementează soluțiile posibile ce pot fi dispuse la finalul procedurii de cameră preliminară, permit ca judecătorul să se pronunțe în faza de cameră preliminară nu numai asupra chestiunii competenței teritoriale, ci și asupra legalității/nelegalității probelor, a actelor de urmărire penală și a caracterului eventual inform al actului de sesizare al instanței, concluzie ce rezultă din faptul că norma juridică criticată face trimitere la dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, care menționează expres că probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin în situația constatării unei necompetențe teritoriale. Precizează că legislația actuală permite și alte soluții potențiale, ca urmare a diverselor necorelări legislative, de vreme ce, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul aplicării sancțiunilor prevăzute de art. 280-282 din Codul de procedură penală, acesta poate dispune trimiterea la parchet a dosarului de urmărire penală, sesizând procurorul cu încheiere, acesta din urmă având obligația ca în termen de 5 zile să procedeze la remediere. Or, autoarea excepției susține că o astfel de încheiere nu ar trebui să existe atunci când este analizată în camera preliminară problema competenței teritoriale a instanței. Reține că dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală, referitoare la competența judecătorului de cameră preliminară, presupun întrunirea cerinței premisă a competenței inițiale a instanței din cadrul căreia să facă parte judecătorul - magistrat de cameră preliminară competent, instanța competentă teritorial, material și funcțional fiind un element necesar, preexistent dispozițiilor art. 52 din același act normativ, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, arată că hotărârii, prin care judecătorul se pronunță asupra excepției necompetenței teritoriale a instanței, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală, în sensul că aceasta este definitivă, nu este supusă căilor de atac și se pronunță „de îndată“ ce excepția este invocată. Observă că încheierile pronunțate în cadrul procedurii de cameră preliminară și care vizează legalitatea probelor, a actelor de urmărire penală și regularitatea actului de sesizare al instanței sunt supuse unui dublu grad de jurisdicție în sensul că se pot ataca cu contestație. În aceste condiții, susține că, din interpretarea normelor precitate, rezultă că o hotărâre poate fi simultan și definitivă, și nedefinitivă. ...