Decizia CCR nr. 496/2024Punctul 18

18. În continuare, Curtea observă că, în practica judiciară aferentă legii procesual penale anterioare (Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală, pentru minori și de familie, Decizia nr. 55/R din 23 ianuarie 2014), s-a decis că, odată admisă o excepție de necompetență, instanța nu mai poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci trebuie să aplice dispozițiile privind declinarea competenței și trimiterea dosarului instanței de judecată arătate ca fiind competentă. Acest lucru rezulta, pe de o parte, din caracterul imperativ al art. 42 alin. 1 Codul de procedură penală din 1968, care nu lăsa la aprecierea instanței dacă va trimite sau nu dosarul instanței competente, după ce a admis excepția de necompetență materială. Pe de altă parte, art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 permitea instanței care își declina competența doar să ia măsurile și să efectueze „actele ce reclamă urgență“ (de pildă, măsurile preventive). Curtea observă că aceste din urmă prevederi au fost preluate în actuala lege procesual penală, în art. 51 alin. (5) , care stabilește, în mod identic, că „Instanța care și-a declinat competența ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.“ Totodată, caracterul imperativ al normei reglementate la art. 42 alin. 1 Codul de procedură penală din 1968 rămâne actual și în ceea ce privește soluția legislativă în vigoare, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a adăugat în cuprinsul acesteia din urmă particula „de îndată“. Astfel, instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare [art. 50 alin. (1) din Codul de procedură penală în vigoare]. ...