Decizia ÎCCJ nr. 9/2016 (RIL)Paragraful 138

58. Acest aspect nu va primi o soluţionare pe calea prezentului recurs în interesul legii, întrucât nu poate fi calificat ca o veritabilă problemă de drept. Aceasta pentru că, din analiza practicii judiciare rezultă că nu a fost supusă divergenţei de opinii problema admisibilităţii unei astfel de probe, ci cea a utilităţii acesteia în raport cu situaţia concretă ce se solicită a fi probată. Aplicarea dispoziţiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanţa să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăşi la verificarea condiţiilor de lucru din acea perioadă. Or, o astfel de situaţie ţine de aplicarea legii în raport cu fiecare caz concret, instanţa de judecată fiind cea care trebuie să identifice probele pertinente şi utile, apte a releva îndeplinirea condiţiilor care ar atrage încadrarea în grupa de muncă, având în vedere şi aspectul referitor la perioada îndelungată trecută de la momentul solicitat a fi evaluat, precum şi faptul că, ulterior anului 1990, a intervenit, drept condiţie de încadrare în grupă, existenţa unui nivel de noxe peste nivelul maxim admis de normele de protecţie a muncii. Or, evaluarea utilităţii unei probe cu expertiză în domeniul protecţiei muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situaţia condiţiilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor potenţiale în considerarea naturii activităţii, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la probaţiune, în raport cu situaţia concretă din fiecare cauză.