Decizia ÎCCJ nr. 1/2016 (RIL)Punctul 3

3. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești Într-o primă orientare, instanțele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispozițiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noțiuni și acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligația de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârșirea infracțiunii, cum sunt societățile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal). Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile și sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. I/2005 pronunțată în interesul legii nu își mai produce efectele. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudențiale cu privire la limitele răspunderii societății de asigurare: a) obligarea societății de asigurare singură, în limitele obligației contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat (anexa I nr. 1-16). În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispozițiilor art. 54 alin. 1 și art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabilește că persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depășește întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare și normele speciale aplicabile în materie; ... b) obligarea societății de asigurare la plata despăgubirilor civile în solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37). ... Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului, parte responsabilă civilmente, este aceea de a garanta victima. În ceea ce privește recuperarea prejudiciului, obligația "în solidar" face ca atât asiguratul, cât și asigurătorul să aibă aceeași îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceștia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârșite și garant al acestuia pentru activitatea desfășurată. Această concluzie reiese și din interpretarea considerentelor Deciziei nr. I din 28 martie 2005, referitoare la coexistența răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului. Într-o a doua abordare, instanțele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76). Adepții acestei orientări au susținut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale. Rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, atât față de inculpat, cât și față de asigurător, este de natură a asigura soluționarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârșirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronunțată în recurs în interesul legii. În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul: a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct și în limita obligației sale contractuale (anexa II nr. 38-50); Susținătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispozițiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurența sumei maxime pentru care acesta răspunde; ... b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71). Instanțele au precizat că dispozițiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu își poate îndeplini obligația derivată din contractul de asigurare; ... c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76). ... Hotărârile judecătorești care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești care vizează problemele de drept supuse dezlegării prezentului recurs în interesul legii, respectiv calitatea procesuală a asigurătorului și modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ: – Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părțile civile a daunelor materiale și a daunelor morale; ... – Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării inculpatului alături de asigurător; ... – Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părțile civile a daunelor materiale și a daunelor morale; ... – Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a menținut soluția de obligare a asigurătorului la plata către părțile civile de despăgubiri și de daune morale. ... În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate hotărâri care să analizeze din punctul de vedere al constituționalității dispozițiile referitoare la calitatea asigurătorului și limitele răspunderii acestuia în procesul penal. În jurisprudența Curții Europene de Justiție nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calității asigurătorului în procesul penal, însă sub aspectul armonizării legislațiilor statelor membre în materia asigurării de răspundere civilă pentru daune produse prin accidente auto prezintă relevanță hotărârea pronunțată în cauza C-556/13 de Camera a patra, în special considerentele în care s-au reținut următoarele: Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii trebuie să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Csonka și alții, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, și Hotărârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42). În această privință trebuie amintit că A treia directivă se înscrie în cadrul unui sistem instituit de Prima directivă și care tinde la apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie. Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligația de a asigura că, sub rezerva unor excepții clar definite, toți proprietarii și deținătorii de vehicule care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor încheie cu o companie de asigurări un contract care să garanteze, cel puțin în limitele definite de dreptul Uniunii, răspunderea lor civilă pentru pagubele produse de vehiculele menționate (Hotărârea Csonka și alții, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28). În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea și al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directivă completează în mod uniform, printre altele, Prima directivă urmărind să consolideze nu numai protecția victimelor unor accidente cauzate de circulația unui vehicul, ci și pe cea a asiguraților, precum și să faciliteze în și mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Uniune și, în consecință, înființarea și funcționarea pieței interne, luând drept bază un înalt nivel de protecție a consumatorului. Potrivit celui de al șaptelea considerent al celei de A treia directive, în special în interesul asiguratului, statele membre sunt ținute să adopte măsurile necesare pentru ca fiecare poliță de asigurare să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislația statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare. În plus, trebuie amintit că o operațiune de asigurare se caracterizează, după cum se admite în general, prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plății prealabile a unei prime, să acorde asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestația convenită cu ocazia încheierii contractului (Hotărârea CPP, C-349/96, EU:C:1999:93, pct. 17, și Hotărârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37). În raport cu un astfel de context și cu astfel de obiective este necesar să se considere că dispozițiile art. 2 din A treia directivă, referitoare la prima unică și la întinderea teritorială a acoperirii asigurării, vizează nu numai raporturile dintre asigurător și victimă, ci și pe cele dintre asigurător și asigurat. În special, aceste dispoziții implică faptul că, în schimbul plății de către asigurat a primei unice, asigurătorul preia, în principiu, riscul despăgubirii victimelor unui eventual accident în care este implicat vehiculul asigurat, și aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este utilizat acest vehicul și în care se produce respectivul accident. În consecință, nu corespunde noțiunii de «primă unică», în sensul art. 2 din A treia directivă, o primă care variază în funcție de faptul că vehiculul asigurat urmează să circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se află de regulă sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variație ar echivala, contrar celor prevăzute la articolul amintit, cu a condiționa angajamentul asigurătorului privind preluarea riscului care rezultă din circulația vehiculului menționat în afara statului membru în care acesta se află de regulă de plata unei prime suplimentare. Totodată, prezintă relevanță sub aspectul limitelor răspunderii și hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-22/12 și C-277/12, în Comunicatul de presă nr. 144/13 al Curții precizându-se următoarele: Prima directivă a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) în materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperite de o asigurare. Deși statele membre sunt libere să stabilească daunele acoperite de această asigurare, precum și termenii și condițiile sale, A doua directivă (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptată în acest domeniu prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, în acest din urmă caz indiferent de numărul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie să acopere și daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime. În legătură cu hotărârea pronunțată în cauza C-22/12 s-au mai precizat următoarele: În hotărârea pronunțată, Curtea amintește în primul rând că obligația de acoperire de asigurare în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într-adevăr, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este reglementată, în esență, de dreptul național. Astfel, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune și persoanele care au dreptul la respectiva reparație. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista între legislațiile statelor membre privind întinderea obligației de asigurare, Uniunea a impus, în materia răspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale și a vătămărilor corporale, până la concurența unor sume determinate în A doua directivă. Statele membre sunt, așadar, ținute să stabilească daunele acoperite, precum și termenii și condițiile asigurării auto obligatorii, ținând seama de normele dreptului Uniunii. În continuare, Curtea precizează că vătămările corporale a căror acoperire este obligatorie în temeiul celei de A doua directive cuprind orice prejudiciu care rezultă dintr-o atingere adusă integrității persoanei, inclusiv suferințele, atât fizice, cât și psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate în conformitate cu dreptul Uniunii figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul național aplicabil litigiului. În sfârșit, Curtea arată că protecția Primei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului național al răspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Întrucât, potrivit indicațiilor instanței slovace, dreptul ceh acordă doamnei Haasova și fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soțului său și, respectiv, al tatălui său, ele ar trebui așadar să poată beneficia de protecția acordată de această directivă. Referitor la hotărârea pronunțată în cauza C-277/12, în comunicat se arată următoarele: La fel ca în hotărârea pronunțată astăzi în Cauza Haasova, Curtea arată că dacă dreptul național permite membrilor familiei victimei unui accident rutier să solicite o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperită de asigurarea auto obligatorie. Or, întrucât, potrivit indicațiilor instanței naționale, dreptul leton acordă domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului părinților săi, el ar trebui așadar să poată beneficia de protecția acordată de Prima directivă. Curtea constată de asemenea că, dacă un stat membru recunoaște dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate să prevadă pentru această categorie specifică de daune, care ține de vătămările corporale în sensul celei de A doua directive, garanții maxime inferioare garanțiilor minime stabilite de această directivă. Astfel, directiva nu prevede și nici nu autorizează o altă diferențiere între daunele acoperite decât cea stabilită între vătămările corporale și pagubele materiale. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanță cu privire la problemele ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. ...