Decizia CCR nr. 306/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, autorul acesteia susține, în esență, că în niciun text de lege nu este definită calitatea de preot și nici nu sunt reglementate atribuțiile preoțești, astfel încât sancțiunea penală fundamentată pe un enunț fără acoperire semantică juridică, legal consacrată, este contrară principiului nullum crimen sine lege, cu atât mai mult cu cât sunt restrânse drepturi fundamentale având rezonanță penală și este încălcat dreptul la libertatea conștiinței. Susține, totodată, că dispozițiile art. 18 din același act normativ instituie o veritabilă procedură de autorizare prin condiționarea „recunoașterii“ asociației religioase de criterii precum mărturisirea de credință proprie, funcționarea neîntreruptă timp de 12 ani, garanții de durabilitate, liste originale de adeziuni cuprinzând 0,1% din populația României. Apreciază că este neconstituțională obligația de a prezenta liste originale cu mărturisirea de credință proprie, câtă vreme art. 5 alin. (6) din Legea nr. 489/2006 prevede că este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat. Apreciază că, în acest fel, se încalcă dreptul la viața privată, libertatea de conștiință și libertatea religioasă. Reține că, în speță, statul român încalcă două obligații fundamentale, instituite prin art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv cea de neutralitate și cea de nediscriminare/imparțialitate. Susține că enunțul „rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute“, din cuprinsul dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, contravine principiului neutralității și al nediscriminării. Apreciază că acest enunț poate fi făcut în orice context, de studii istorice, politice, sociale, simpozioane, manifestări internaționale, însă, prin includerea sa într-o lege organică, este de natură să dezechilibreze dreptul la libertatea de conștiință, garantat prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. Susține, totodată, că dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 sunt neconstituționale, fiind contrare prevederilor art. 9 din Convenție, în sensul în care reglementează exclusiv modul de funcționare al cultelor, nu și pe cel al asociațiilor religioase cu personalitate juridică sau grupărilor religioase fără personalitate juridică. Or, cultul este doar una dintre formele de asociere prevăzute de lege, alături de asociațiile religioase sau grupările religioase. În consecință, apreciază că asociațiile religioase cu personalitate juridică și grupările religioase nu beneficiază de egalitate în fața legii, lucru dovedit de facto și de jure prin adresa Secretariatului de Stat al Cultelor din care rezultă că „numai cultele pot desemna preoți“. Din această perspectivă, consideră că și dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 sunt contrare prevederilor art. 9 din Convenție. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, susține că dreptul la un proces echitabil dă judecătorului posibilitatea de a suspenda judecata cauzei în prezența unei posibile coliziuni între textul procedural și garanțiile procesuale conferite de art. 6 din Convenție, câtă vreme prezumția de nevinovăție constituie temeiul garanțiilor instituite de norma convențională, cu precizarea că acestea trebuie să fie efective, și nu iluzorii. Invocă dispozițiile art. 413 din Codul de procedură civilă, care prevăd că judecata poate fi suspendată, când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. ...