Decizia CCR nr. 285/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. d) și ale art. 83 alin. (2) din Codul penal, autorul excepției arată că, atunci când instanța de judecată este sesizată prin rechizitoriu cu o infracțiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 5 ani, soluția instanței de judecată nu poate fi decât condamnarea la pedeapsa închisorii sub supraveghere sau în regim de detenție, judecătorul fiind lipsit de posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei sau amânării aplicării pedepsei, în ciuda faptului că procurorul poate, pentru același gen de infracțiune, să dispună renunțarea la urmărirea penală. Se creează, astfel, o discriminare în funcție de organul care pronunță soluția în cauza respectivă. În ceea ce privește dispozițiile art. 342 și ale art. 346 alin. (1) -(4) din Codul de procedură penală, apreciază că aceste texte trebuie să permită instanței judecătorești, în procedura de cameră preliminară, să verifice respectarea principiului oportunității, astfel cum acesta este reglementat în art. 7 alin. (2) din același act normativ. Susține că inculpatul are dreptul să beneficieze de aplicarea instituției renunțării la urmărirea penală, aceasta fiind reglementată, în mod exclusiv, ca un mijloc pus la dispoziția organelor judiciare ale statului pentru a decide care sunt cauzele penale a căror soluționare, conform procedurii penale obișnuite, cu parcurgerea tuturor etapelor procesuale, prezintă interes public. Apreciază că, odată ce în camera preliminară se constată că a fost încălcat principiul oportunității, singura cale de remediere a rechizitoriului este restituirea cauzei la parchet în vederea pronunțării unei ordonanțe de renunțare la urmărirea penală în principal în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) și al art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală. Se ajunge ca un procuror să poată dispune măsura renunțării la urmărirea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, dar un judecător, care verifică legalitatea măsurii de renunțare la urmărirea penală, nu poate constata lipsa interesului public pentru aceeași faptă după întocmirea rechizitoriului. ...