Decizia CCR nr. 513/2023Punctul 12

12. Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 580 din 14 iulie 2020, paragrafele 19-23, precum și Decizia nr. 38 din 5 februarie 2013 și arată că dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 recunosc dreptul titularului la exercitarea acțiunii și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia într-un termen care începe să curgă de la data producerii pagubei, deci într-un cadru precis determinat, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea stării de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora. Totodată, norma criticată, prin care se stabilește data producerii pagubei ca fiind momentul de referință în ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune în situația cererilor de plată a unor despăgubiri, nu prezintă vicii pe tărâmul exigențelor vizând claritatea și previzibilitatea legii. În ceea ce privește distincția dintre titularii dreptului la acțiune în răspundere patrimonială, angajator sau angajat, instanța reține că, în concret, curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiune prevăzut de norma criticată nu poate fi influențată de opțiunea de a nu iniția un demers judiciar în cadrul termenului de prescripție aplicabil pentru a nu se expune riscului respingerii pretențiilor sale, în contextul unei practici judiciare nefavorabile, și de a promova o astfel de acțiune doar ca urmare a pronunțării unei decizii de unificare a practicii judiciare, obligatorie pentru instanțe. Utilizarea acestui raționament ar presupune curgerea unui nou termen de prescripție cu ocazia fiecărei decizii pronunțate într-un sens favorabil în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, cu ocazia pronunțării fiecărei soluții de acordare a unor drepturi bănești în favoarea altor salariați comparabili care au inițiat acțiuni în justiție ori cu ocazia fiecărei plăți efectuate în favoarea acestora, ceea ce contravine înseși rațiunii instituirii prin lege a termenului de prescripție și chiar principiului securității juridice. Totodată, instanța consideră că prevederile criticate corespund exigențelor impuse prin dispozițiile art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului. În acest sens, are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit Hotărârii din data de 20 octombrie 2022, în cauza C-301/2021, pronunțată într-o cauză identică din punctul de vedere al problematicii deduse judecății, prin care Curtea a statuat că: „1) Articolul 2 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretat în sensul că nu este aplicabil unei reglementări naționale care, astfel cum a fost interpretată printr-o jurisprudență națională obligatorie, are ca rezultat faptul că salariul primit de anumiți magistrați recrutați după intrarea în vigoare a acestei reglementări este inferior celui al magistraților recrutați înainte de intrarea sa în vigoare, întrucât din ea nu rezultă nicio discriminare directă sau indirectă pe motive de vârstă. Directiva 2000/78/CE trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei discriminări decât atunci când aceasta este întemeiată pe unul dintre motivele enumerate expres la articolul 1 din directivă.“ Pentru aceleași considerente, sunt respectate și prevederile art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. ...