Decizia CCR nr. 263/2022Punctul 12

12. În ceea ce privește dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, autorii excepției consideră că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție și prin alte legi, ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenție și ale art. 2 privind dublul grad de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție, întrucât instanța de apel nu poate să dispună casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către prima instanță pentru alte motive decât cele prevăzute în mod expres, și anume în cazul schimbării încadrării juridice a faptelor de către instanța de fond și, respectiv, al nemotivării hotărârii. În acest sens, autorul excepției Ioan Adrian Ciureanu arată că, în speță, pentru a pronunța o soluție de condamnare pentru infracțiunea de abuz în serviciu, instanța a inventat fapte aflate în sfera penalului, fapte care nu au mai fost însă expuse anterior. Consideră că, în cauză, nu era posibilă schimbarea încadrării juridice, întrucât instanța a adus în discuție fapte absolut noi, iar nu o infracțiune nouă. Practic, pentru că nu mai existau faptele care realizau latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, instanța a argumentat condamnarea prin încălcarea unei prevederi legale nou-invocate. Susține că instanța de judecată a folosit textul de lege criticat pentru a anula efectele dezincriminării produse de Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016. Așadar, întrucât nu exista o acuzație expresă în rechizitoriu, instanța a completat practic învinuirea. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituțional numai în situația în care rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se poate dispune și atunci când aceasta s-a pronunțat asupra unei fapte nereținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Actuala reglementare permite rejudecarea de către instanța de fond doar dacă instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute prin rechizitoriu. Or, pentru un tratament egal în fața legii, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, dar mai ales a principiului dublului grad de jurisdicție, instanța de apel ar trebui să fie obligată să dispună rejudecarea de către instanța inferioară în condițiile în care în soluția contestată sunt analizate situații juridice noi, cu care nu a fost învestită instanța prin rechizitoriu. De asemenea, autorul excepției Ouahmane Khalid susține că este neconstituțională soluția legislativă care exclude posibilitatea casării cu trimitere spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost desființată în cazul nemotivării hotărârii. Arată că instanța de apel poate dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată numai în ipotezele limitativ enumerate de textul de lege criticat, nu și în ipoteza nemotivării hotărârilor judecătorești. Din coroborarea dispozițiilor art. 370 alin. (1) , ale art. 403 alin. (1) lit. c) și d) și ale art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că hotărârea judecătorească este una care statuează asupra acuzației în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, și trebuie să cuprindă anumite elemente prestabilite. Caracterul imperativ al motivării rezultă nu doar din normele procesual penale, ci și dintr-o serie de principii și instituții de drept procesual, precum: posibilitatea de conformare a destinatarilor motivării, participanții procesuali sau opinia publică; trasarea limitelor de accedere la o jurisdicție superioară, drept ce nu poate exista fără o motivare din partea primei instanțe; protecția împotriva arbitrarului și subiectivismului organului emitent, prin conferirea ulterioară a posibilității de verificare a legalității procedurii; determinarea incidenței unor instituții complementare (spre exemplu, de natură administrativă, disciplinară, nemotivarea totală a hotărârii constituind abatere judiciară). Intervenția legislativă realizată prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a corectat parțial insuficiența de reglementare a standardului național de protecție, în sensul că a creat posibilitatea desființării hotărârii cu trimitere spre rejudecare și în ipoteza în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile. Cu toate acestea, corecția reglementării anterioare este una parțială, întrucât omite soluția desființării cu trimitere spre rejudecare în ipoteza în care hotărârea primei instanțe este nemotivată. Arată că de-a lungul timpului s-a statuat că, dată fiind importanța sa majoră, nesocotirea obligației de motivare a hotărârii judecătorești trebuie să fie sancționată distinct, prin intermediul instrumentului trimiterii cauzei la rejudecare. În acest sens statuau inițial dispozițiile art. 379 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală din 1968, nemotivarea hotărârii fiind echivalată cu nerezolvarea fondului cauzei. La această soluție s-a renunțat însă prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. În aceste condiții, jurisprudența s-a adaptat, folosind în sprijinul aceleiași soluții diverse raționamente juridice. Astfel, nemotivarea hotărârii era echivalată unei nelegale sesizări a instanței de apel, situație ce atrăgea nulitatea absolută a acesteia, conform prevederilor art. 197 alin. 2 din precedenta reglementare procesual penală. Mai mult, exista și un remediu efectiv, și anume un motiv de recurs - care era o cale de atac ordinară - grefat exact pe această ipoteză, corelat cu soluția cuprinsă în dispozițiile art. 385^15 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, ce prevedea casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare. Rațiunile de natură pur administrativă au primat însă, astfel că s-a renunțat la această garanție, soluție ce a fost preluată ulterior și în noua reglementare procesual penală. Ca atare, în acest moment, lipsa parțială sau chiar totală a motivării hotărârii judecătorești, în aparență, ar trebui complinită de către instanța de control jurisdicțional, fără a exista un instrument procedural care să permită trimiterea spre rejudecare exclusiv pe acest considerent. Autorul excepției consideră că posibilitatea de a complini nemotivarea hotărârii primei instanțe direct în calea de atac a apelului, singura cale de atac ordinară, generală și de reformare în procesul penal, este insuficientă în condițiile în care jurisdicția superioară are, în principal, rolul de verificare a corectitudinii argumentelor instanței inferioare, analiză ce nu poate fi realizată în mod efectiv în lipsa raționamentelor care au stat la baza soluției dispuse în cauză. Ca atare, chiar dacă ar fi realizabilă, complinirea nemotivării direct de către instanța superioară ar echivala cu o judecată într-un singur grad de jurisdicție, cel ultim. Din aceleași considerente, apelul inculpatului nu poate constitui un recurs/remediu efectiv, în condițiile în care acesta nu cunoaște motivele pentru care apărările/solicitările sale nu au fost primite de către prima jurisdicție. Pentru aceste motive, atât doctrina, cât și jurisprudența au fost refractare la a îmbrățișa soluția legislativă actuală, aceea de complinire a nemotivării direct în calea de atac a apelului. Astfel, în lipsa unei norme exprese, pentru a accede la o soluție echitabilă, instanțele naționale au folosit mecanismul aplicării directe a standardului convențional mai favorabil, trimiterea spre rejudecare fiind întemeiată direct pe prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceasta. Totuși, neexistând o normă internă expresă, se poate interpreta în continuare că lipsa motivării hotărârii primei instanțe poate și trebuie să fie complinită exclusiv în calea de atac a apelului. Mai subliniază că motivarea hotărârilor este o garanție generală implicită, componentă a dreptului la un proces echitabil, izvorât din cuprinsul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Mai mult decât atât, prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție reprezintă un corolar al acestor deziderate, întrucât instituie obligativitatea existenței unui dublu grad de jurisdicție în materie penală, respectiv examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, aspect ce este imposibil de realizat în lipsa unei motivări. Aceasta permite, de fapt, asigurarea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică. Întrucât Convenția nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective, dreptul la apărare nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, prevederile art. 6 din Convenție implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților. Dacă motivarea prin încorporarea motivelor primilor judecători este posibilă, mai este necesar ca punctele importante să fi fost examinate cu adevărat, iar concluziile acestor primi judecători să nu fi fost doar confirmate de către instanța superioară. Întrucât normele juridice de rang convențional au caracter supralegal, aplicabilitatea lor fiind garantată de dispozițiile art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituție, neconformitatea cu principiile stabilite de aceste norme atrage neconstituționalitatea dispoziției legale interne. De asemenea, arată că textul de lege criticat este incompatibil și cu prevederile art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție, a căror respectare este garantată de dispozițiile art. 1 alin. (5) și ale art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală. Având în vedere că de motivarea hotărârii judecătorești depinde inclusiv exercitarea dreptului la apărare, drept ce beneficiază de asemenea de protecție constituțională, neprevederea unui remediu expres și efectiv pentru ipoteza analizată apare ca fiind incompatibilă și cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție. Arată că în același sens a statuat Curtea Constituțională și asupra lipsei sau a insuficienței altor garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, de exemplu: în privința informării despre acuzația penală - prin Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017; în privința participării la proces - prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014; în privința exercitării căilor de atac - prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015; în privința asigurării facilităților necesare exercitării dreptului la apărare - prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017; în privința celerității procedurii - prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016. Concluzionează că garanția motivării hotărârii judecătorești nu se diferențiază prin nimic de celelalte garanții procesuale aferente dreptului la un proces echitabil învederate mai sus, drept care considerentele deciziilor Curții Constituționale anterior citate sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. ...