Decizia CCR nr. 263/2022Punctul 11

11. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul excepției Ioan Adrian Ciureanu susține, în esență, că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, întrucât părțile nu pot să invoce în orice stare a procesului nulitatea absolută a unui act în baza unei decizii a Curții Constituționale. Astfel, arată că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 - prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională - nu este aplicabilă în speță, chiar dacă s-a constatat că probele din dosar au fost administrate de un organ necompetent, pe motiv că nulitatea trebuie invocată în faza de cameră preliminară. Referitor la dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, același autor susține că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât obligă instanța de apel să readministreze declarațiile pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția numai în situația în care prima instanță a dispus achitarea inculpatului, fără a exista aceeași obligație și în cazul în care hotărârea este de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a executării pedepsei. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituțional doar dacă se instituie în sarcina instanței de apel obligația de a readministra probatoriul testimonial pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția de condamnare, în aceleași condiții în care a fost instituită obligația actuală. Practic, atunci când instanța de apel este învestită cu o sentință de achitare, trebuie să aplice inculpatului un alt tratament decât cel pe care l-ar putea aplica în cazul unei sentințe de condamnare în primă instanță. Astfel, soluția legislativă criticată urmărește verificarea cu o atenție mult sporită a probatoriului care a stat la baza unei soluții de achitare în primă instanță spre deosebire de administrarea probatoriului în cazul unei prime soluții de condamnare. Or, atât inculpatul achitat în primă instanță, cât și cel condamnat ar trebui să beneficieze de un tratament egal din partea instanțelor de judecată. Dacă instanța de apel nu are posibilitatea să analizeze oportunitatea readministrării declarațiilor pe care s-a întemeiat soluția de achitare, atunci nu ar trebui să i se ofere această opțiune procesuală nici cu privire la readministrarea probei testimoniale în cazul unei prime soluții de condamnare. Potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, ceea ce oferă instanței posibilitatea de a stabili oportunitatea și utilitatea readministrării probatoriului testimonial. În acest mod, legiuitorul creează o diferență nejustificată de tratament între inculpații achitați în primă instanță și cei cu privire la care instanța a stabilit că sunt vinovați de comiterea unei infracțiuni. Efectul devolutiv al apelului este asigurat numai în cazul unei prime soluții de achitare, iar nu și în cazul unei prime soluții de condamnare, deși această diferență de tratament procesual între inculpați nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și un scop legitim. Tratamentul discriminatoriu prin care inculpatul achitat în primă instanță beneficiază de garanții procesuale sporite/suplimentare față de inculpatul condamnat în primă instanță aduce atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului această situație generată de posibilitatea instanței de judecată de a aprecia cu privire la readministrarea probatoriului testimonial a dat naștere unor decizii de admitere a plângerilor pe considerentul că judecătorul care se pronunță asupra unei cauze trebuie să fi perceput în mod direct întregul probatoriu, mai ales cel testimonial. Dincolo de toate aspectele menționate, acest tratament discriminatoriu conduce la o concluzie total nefirească, în sensul că intensitatea cu care se încearcă aflarea adevărului în procesul penal, în faza apelului, diferă în funcție de tipul de soluție pronunțată de prima instanță, respectiv achitarea sau condamnarea inculpatului. Pentru un inculpat achitat în primul grad de jurisdicție este obligatorie reaudierea martorilor în faza de apel, în timp ce pentru un inculpat condamnat reaudierea lor este lăsată de către legiuitor la aprecierea instanței. Prin această modalitate de a oferi inculpaților posibilități diferite de apărare, este pusă sub semnul întrebării și prezumția de nevinovăție a inculpatului pentru care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, raportat la garanția oferită inculpatului achitat de prima instanță, întrucât pentru acesta din urmă există garanția procesuală că readministrarea declarațiilor se va realiza în mod obligatoriu. ...