Decizia CCR nr. 121/2022Punctul 31

31. Așa fiind, Curtea constată că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție nu obligă autoritățile naționale judiciare să intervină în raporturile dintre acuzat și avocatul său decât atunci când carențele apărării din oficiu sunt evidente (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 65), iar, ca regulă generală, actele sau deciziile avocatului unui acuzat nu pot conduce la angajarea răspunderii statului decât în circumstanțe excepționale (hotărârile din 21 aprilie 1998, respectiv 19 octombrie 2000, pronunțate în cauzele Daud împotriva Portugaliei, respectiv Rutkowski împotriva Poloniei). Curtea observă că, într-o cauză judecată de Curtea Federală din Elveția în data de 5 mai 2017, s-a pus problema erorilor grave comise de avocatul desemnat din oficiu. În speță, avocatul a introdus apel după expirarea termenului legal, ceea ce a provocat condamnatului un prejudiciu semnificativ și ireparabil. Ca regulă generală, s-a stabilit că eroarea avocatului este atribuită clientului său. Totuși, atunci când avocatul este desemnat din oficiu, principiul apărării reale și efective a inculpatului poate, în circumstanțe excepționale, să împiedice aplicarea acestei reguli. Eroarea avocatului desemnat din oficiu nu trebuie atribuită inculpatului atunci când este vorba de o neglijență gravă sau de o încălcare a regulilor de deontologie profesională și greșeala comisă nu poate fi reparată printr-o acțiune în despăgubire (în cazuri de amendă sau penalități financiare, dacă inculpatul nu capătă cazier). În plus, clientul nu trebuie să fi știut de eroarea comisă și trebuie să demonstreze că nu a comis chiar el o greșeală, fără de care eroarea avocatului nu ar fi fost posibilă. Totodată, autonomia inculpatului a fost dezbătută în Cauza din 14 mai 2018 - 584 US___(2018) (McCoy împotriva Louisiana), în care Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a statuat că nu este vorba de „totul sau nimic“ pentru a beneficia de asistență, inculpatul netrebuind să predea tot controlul avocatului său. Inculpatul controlează apărarea, avocatul doar asistă. Avocatul decide ce obiecții trebuie ridicate, ce petiții trebuie introduse, cum să negocieze în procedura de recunoaștere a vinovăției, însă unele decizii sunt rezervate clientului, mai ales dacă să pledeze vinovat, să renunțe la dreptul de a fi judecat de un juriu, să depună mărturie sau să renunțe la apel. Evident, inculpatul nu va face întotdeauna alegeri strategice, iar printre deciziile care îi sunt rezervate se regăsește și posibilitatea de a renunța la dreptul său de a avea avocat, în ciuda lipsei sale de experiență și de calificare profesională. ...