Decizia CCR nr. 640/2021Punctul 13

13. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia din Dosarul Curții Constituționale nr. 1.602D/2018 observă că, în materia ordonanțelor emise de procuror și de organele de urmărire penală (art. 286, 315, 318 din Codul de procedură penală) și a rezolvării cauzei și sesizării instanței (art. 328 și 330 din Codul de procedură penală), legiuitorul nu a prevăzut pentru procuror obligația de a face mențiuni privitoare la legalitatea măsurilor preventive în aceste acte de procedură. Singura obligație a procurorului, în materie de măsuri preventive, este cea stabilită de art. 315 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „în ordonanță se va face mențiune și cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive“. De asemenea, susține că - în ipoteza în care în cursul urmăririi penale judecătorul de drepturi și libertăți a dispus măsuri preventive privative de libertate, la propunerea procurorului, iar acesta din urmă soluționează cauza prin clasare - norma legală criticată impune în sarcina procurorului să emită judecăți asupra legalității unor măsuri luate de către un judecător, situație inadmisibilă, întrucât în sistemul nostru procesual penal procurorul nu are competența de a dispune asupra acestor măsuri, putând doar avansa propuneri către instanța penală. În ceea ce privește constatarea nelegalității unei măsuri preventive privative de libertate de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, autorul apreciază că prezintă relevanță deosebită împrejurarea că, potrivit principiului continuității instanței - statuat atât de legea procedurală penală, cât și de legea de organizare judiciară -, același judecător care a luat sau menținut o măsură preventivă ca legală și temeinică este chemat să verifice ulterior măsura sub aceleași aspecte, fiind puțin probabil ca în controlul a posteriori al propriului raționament să constate caracterul nelegal al acestuia. ...