Decizia ÎCCJ nr. 64/2026 (HP)Punctul IV

IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 13. Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: de lămurirea modului de interpretare/aplicare a noțiunii de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 depinde soluționarea cauzei, fiind relevant a se stabili dacă și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă se încadrează în această noțiune; problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din verificările efectuate pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor instanței supreme. ... ... B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării 14. Pe fondul chestiunii de drept, instanța de trimitere a avut în vedere faptul că reclamantul, conform Adeverinței nr. P-47 din 5.02.2024, a îndeplinit serviciul militar în calitate de militar în termen la UM 0938, fiind încorporat la 16.10.1978 și trecut în rezervă la data de 14.03.1980 cu gradul de caporal; începând cu anul 1995 a fost avansat, fiind în rezervă în gradele de sublocotenent, locotenent, căpitan, colonel. A reținut că, în raport cu prevederile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, în cauză se pune problema stabilirii sferei noțiunii de militar, respectiv dacă aceasta include și persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu și care au fost trecute ulterior în rezervă. Instanța de trimitere a avut în vedere faptul că problema de drept în discuție ridică o dificultate reală de interpretare, generată de absența unei definiții exprese în cuprinsul legii speciale, mai ales în contextul renunțării la stagiul militar obligatoriu, dar și în raport cu reglementarea echivocă a textului de lege. De asemenea, a avut în vedere că Decizia nr. 77/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează stabilirea noțiunii de militar dintr-o altă perspectivă (paragraful 112), dar că definirea acestei noțiuni este relevantă și pentru dezlegarea corectă a cauzei, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Legea nr. 14/1972, forma în vigoare la data încorporării reclamantului (în anul 1978), stabilea că serviciul militar obligatoriu se îndeplinea și prin militarii în termen, fiind incluși în categoria militarilor și cei care au îndeplinit serviciul militar obligatoriu, aceștia făcând parte din categoria militarilor trecuți în rezervă din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004. Instanța de trimitere a mai avut în vedere faptul că Legea nr. 295/2004 instituie, ca regulă, interdicția accesului la arme letale și consacră doar cu titlu de excepție posibilitatea dobândirii unor arme de apărare și pază, excepție care trebuie interpretată restrictiv și în deplină concordanță cu rațiunea pentru care a fost instituită, scopul Legii nr. 295/2004 fiind protejarea ordinii publice și a siguranței persoanei printr-un control strict al armelor. Mai mult, din logica internă a normei de la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 reiese că aceasta recunoaște o protecție sporită acelor persoane care, prin natura atribuțiilor exercitate, sunt expuse unui risc profesional specific, asociat exercitării autorității statului, astfel încât sintagma „trecere în rezervă“ nu poate fi interpretată ca având semnificația includerii automate a tuturor persoanelor care au dobândit, la un moment dat, calitatea de militar prin satisfacerea serviciului militar obligatoriu. În acest context și ținând cont de modificările legislative succesive intervenite cu privire la cadrul normativ incident, instanța de trimitere a opinat că noțiunea de „trecere în rezervă“ din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 este legată de încetarea activității militare profesionale și nu poate fi extrapolată pentru a include orice persoană care a satisfăcut serviciul militar obligatoriu. O asemenea extrapolare ar ignora chiar concepția istorică a legiuitorului român asupra raportului dintre cetățean, rezervă și statutul de militar. Mai mult, dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia toți militarii în rezervă sunt incluși în noțiunea de „militar“ din art. 13 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 295/2004, consecința juridică ar fi una de amploare, în contextul în care toate persoanele care au efectuat serviciul militar obligatoriu - respectiv, în mod covârșitor, întreaga populație masculină aptă de muncă și o parte a populației feminine, în funcție de legislația aplicabilă la momentul relevant - ar dobândi vocația de a procura și purta arme letale, ceea ce este incompatibil cu scopul Legii nr. 295/2004, de vreme ce această lege nu vizează liberalizarea accesului la arme, ci, dimpotrivă, instituie un regim restrictiv, în care dreptul de a deține sau purta arme letale reprezintă o excepție strict delimitată de la regula generală a interdicției. S-a mai avut în vedere de către instanța de trimitere faptul că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 77/2023 nu impune o interpretare extensivă a noțiunii de „militar“. Chiar dacă instanța supremă nu distinge expres între diferitele categorii de personal militar, raționamentul său este centrat pe analiza scopului normei și pe necesitatea corelării dreptului recunoscut cu situația concretă care îl justifică, astfel că decizia în discuție nu poate fi interpretată ca legitimând includerea oricărei persoane cu un trecut militar în sfera unor drepturi speciale, în absența unei justificări funcționale. ... ... ...