Decizia CCR nr. 384/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale invocate, având în vedere că legiuitorul nu definește conceptul de „exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției“. Precizează că, dacă în cazul abaterilor disciplinare sunt menționate, în mod expres, faptele sau actele care constituie abatere disciplinară, precum și sancțiunile ce pot fi aplicate, gradual, în funcție de gravitatea abaterii, „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției“ legiuitorul nu definește acest concept. Textul nu stabilește natura și felul atribuțiilor, modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora și nici autoritățile competente să constate astfel de deficiențe în activitatea procurorului. Susține, totodată, că textul prezintă neclarități în ceea ce privește sintagma „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției“, deoarece nu lămurește diferențele față de răspunderea penală, civilă sau disciplinară și nu stabilește nici modalitățile/procedurile prin care se poate constata incidența acestui caz de revocare din funcție. De asemenea, consideră că textul este confuz în ceea ce privește sintagma „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției“, deoarece nu se specifică natura și felul atribuțiilor a căror îndeplinire necorespunzătoare poate conduce la revocarea din funcție, modalitatea prin care se verifică îndeplinirea acestei condiții, autoritatea competentă să constate și să califice ca necorespunzătoare exercitarea atribuțiilor, gravitatea care atrage eliberarea din funcție și perioada de timp de la sesizarea faptelor sau a acțiunilor ce ar putea constitui temei al exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției în care poate fi declanșată procedura. Reține că instanța de control constituțional a examinat susțineri similare prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ale cărei considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, cel puțin în parte, excepției de față. Arată că persoanele vizate de textele de lege criticate nu au niciun mijloc de a verifica, înțelege în avans sau de a prevedea consecințele faptelor lor, respectiv care acțiuni/inacțiuni ar intra în câmpul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției ori în ce mod și în cadrul căror proceduri s-ar putea stabili exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor. Față de aceste vicii, susține că revocarea din funcție a procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției, astfel cum prevede reglementarea actuală, este expresia unui demers lăsat la discreția exclusivă a puterii publice. Susține, deci, că, în lipsa unei proceduri de verificare a incidenței acestui caz de revocare din funcție, se instituie un regim mixt și confuz, imprevizibil și neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât și pentru instanța chemată să aprecieze cu privire la temeinicia și legalitatea revocării. Menționează că exigența previzibilității legii privește modul de receptare a conținutului actelor normative de către cei interesați, în sensul de înțelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează nu trebuie doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora. Invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 26 aprilie 1979, 20 mai 1999, 4 mai 2000 și 25 aprilie 2006, pronunțate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotam împotriva României, și, respectiv, Dammann împotriva Elveției, în care Curtea de la Strasbourg a reținut că o lege trebuie să reprezinte o normă enunțată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat. Așadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma „prevăzute de lege“, conținută în art. 8-11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnifică mai întâi că măsura dispusă trebuie să aibă o bază în dreptul intern. ...