Decizia CCR nr. 291/2020Punctul 7

7. Arată că, în esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în Decizia nr. 9 din 15 martie 2017 că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 se raportează la „prejudiciul cauzat“, întinderea în timp a posibilității de aplicare a cauzei de nepedepsire cu caracter personal fiind limitată până la primul termen al judecății. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, referitor la art. 19 alin. (5) din Codul de procedură penală, că, deși repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile, în cazul particular al prejudiciului material izvorât din sesizarea unei fapte ilicite incriminate ca o infracțiune de evaziune fiscală, dispozițiile generale privind răspunderea civilă delictuală, sistematizate în prevederile art. 998 din Codul civil din 1864, nu sunt aplicabile, fiind aplicabile prevederile cu caracter fiscal/procesual fiscal conținute de Codul fiscal și Codul de procedură fiscală. Astfel, prejudiciul material generat de săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală este determinat potrivit normelor specifice ce reglementează nașterea și administrarea creanței fiscale, norme ce nu respectă principiul egalității între părțile unui raport juridic civil, fiind adecvate raporturilor de autoritate administrative dintre stat (autorități publice centrale și autorități publice locale) și contribuabil, creanța fiscală născându-se dintr-un fapt licit (săvârșirea operațiunii impozabile), fiind inechitabil a se prelua ca prejudiciu, în cadrul unui raport cu părți diferite, izvorât din alt fapt generator, caracterizat de ilicitate și vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. ...