Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 11

11. În contextul european și intern mai sus prezentat considerăm că dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare se impunea a nu fi recunoscut și acordat de Curtea Constituțională, în mod general și absolut, ci doar în cazurile în care, urmare a aprecierii in concreto de către organul judiciar^7, rezultă motive plauzibile de a se crede că prin declarațiile date în calitate de martor acesta s-ar expune riscului unor investigații penale îndreptate împotriva sa, așa cum rezultă din dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală. ^7 În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor și inculpat, aceea de martor asistat, persoană față de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituția a fost introdusă în legislație în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat, care poate să consulte dosarul, poate să invoce nulități ale actelor procesuale, dar nu poate formula căi de atac împotriva actelor de urmărire penală și nu poate fi pus sub o măsură preventivă. Deși în doctrină, în Codul de procedură penală, comentariul pe articole, ediția 3 (pag. 847), s-a făcut referire la această instituție din dreptul francez, ca referință la dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală, în dezacord cu opinia exprimată apreciem că, prin raportare la dreptul procesual român, instituția din dreptul francez este mai apropiată de calitatea de suspect, consacrată în Codul de procedură penală român. Aceasta este, de altfel, obligația pozitivă^8 a organelor judiciare, ce rezultă din conținutul art. 118 din Codul de procedură penală, de a aduce la cunoștința martorului, aflat în situația particulară mai sus prezentată, că urmare a declarației sale se poate autoincrimina, că are dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectul care l-ar expune unei urmăriri penale. ^8 Recunoscută unanim în doctrină și consacrată de practica judiciară. ...