Decizia CCR nr. 95/2020Punctul 24

24. Cât privește critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile art. 16 din Constituție și bazată pe faptul că reglementarea angajării răspunderii patrimoniale a funcționarului public este diferită față de cea a angajaților cărora li se aplică Codul muncii, Curtea reține că, prin Decizia nr. 456 din 16 iunie 2015, precitată, paragrafele 15 și 17, a constatat că, într-adevăr, regulile în conformitate cu care se poate angaja răspunderea civilă a funcționarului public sunt diferite de cele aplicabile în cazul stabilirii răspunderii patrimoniale a angajatului cu contract individual de muncă. În cel de-al doilea caz, angajatorul trebuie să se adreseze instanței cu o acțiune în pretenții pentru a putea angaja răspunderea contractuală a salariatului, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul muncii. În schimb, pentru recuperarea prejudiciilor produse de funcționarii publici autorității sau instituției angajatoare, aceasta va emite un ordin sau o dispoziție de imputare. Asupra dispozițiilor din Legea nr. 188/1999 care reglementează modalitatea de reparare a pagubelor aduse autorității sau instituției publice de către funcționarul public, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în jurisprudența sa. Astfel, prin Decizia nr. 481 din 22 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 26 octombrie 2005, a verificat constituționalitatea acelorași dispoziții legale care, la acel moment, anterior republicării din anul 2007 a Legii nr. 188/1999, se regăseau la art. 73 alin. (1) , având un conținut normativ identic cu cel actual. Cu acel prilej, Curtea a observat că recuperarea pagubelor produse patrimoniului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public, care se face prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare ori, după caz, a asumării unui angajament de plată, constituie „o modalitate specifică, mult simplificată și operativă, de acoperire a unui prejudiciu, explicabilă prin raportul specific de autoritate existent între conducătorul autorității sau instituției publice și funcționarul supus rigorilor unui statut special, care îl deosebește de persoana angajată în baza unui contract de muncă“. ...