Decizia CCR nr. 456/2015Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că au existat în Codul muncii dispoziţii similare celor pe care le critică şi care au fost înlăturate prin art. 169 alin. (2) din actualul Cod al muncii, conform cărora răspunderea patrimonială a salariatului poate fi angajată numai dacă datoria este certă, lichidă şi exigibilă, fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească. Întrucât Legea nr. 188/1999 asimilează raporturile funcţionarilor publici cu raporturile de muncă, susţine că există o diferenţă de tratament juridic între salariaţi şi funcţionarii publici în ceea ce priveşte procedura de angajare a răspunderii materiale. Arată că, deşi este vorba despre situaţii comparabile, tratamentul juridic este diferit, fără a exista o justificare raţională şi obiectivă. Precizează că raţiunea pentru care Codul muncii a eliminat prevederile referitoare la decizia de imputare sunt arătate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 22 ianuarie 2003, respectiv necesitatea eliminării arbitrariului din reglementările anterioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţie de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor de jurisdicţie pentru apărarea intereselor sale legitime. Or, într-un stat de drept, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanţele de judecată.