Decizia CCR nr. 57/2020Punctul 8

8. A accepta faptul că atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională poate viza conduita Guvernului de până la adoptarea legii pe calea angajării răspunderii, cu consecința ca, de la data adoptării legii, această atribuție a Curții să nu mai poată fi exercitată, angajându-se, în schimb, atribuția prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție [controlul a priori de constituționalitate a legii nepromulgate încă], reprezintă o limitare nepermisă a atribuției de la art. 146 lit. e) din Constituție și convertirea întru totul a unei conduite a autorității publice într-un element de constituționalitate extrinsec al normei juridice. Or, în realitate, nu se poate susține că această conduită a autorității publice și-a pierdut individualitatea, ea nu dispare/nu se epuizează odată cu adoptarea legii, mai exact a actului rezultant, din contră, subzistă alături de cerințele de constituționalitate extrinsecă a legii adoptate. Astfel, pe calea conflictului juridic de natură constituțională se poate analiza conduita autorității publice implicate, iar pe calea controlului de constituționalitate cerințele de constituționalitate extrinsecă și intrinsecă ale legii. Așadar, Curtea exercită un control de constituționalitate asupra comportamentului instituțional al autorităților publice implicate, și nu asupra constituționalității legii. Prin urmare, cele două atribuții ale Curții Constituționale [art. 146 lit. a) teza întâi și lit. e) ] vizează aspecte distincte, și anume conduita autorității publice, respectiv prezumția de constituționalitate a normei, astfel că adoptarea normei juridice în cauză nu exclude nici explicit și nici implicit posibilitatea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională care să vizeze conduita autorității publice și nici nu se constituie într-o excepție cu caracter dirimant pentru exercitarea acestei competențe a Curții Constituționale. ...