Decizia CCR nr. 679/2019Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 41 și art. 45, raportate la cele ale art. 53. În acest sens arată că, dincolo de imprecizia și generalitatea formulării în lege a motivelor de suspendare, ceea ce lasă loc subiectivismului și arbitrariului, soluția legislativă referitoare la durata măsurii provizorii a suspendării din funcție, și anume „până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“, nu satisface standardul de constituționalitate afirmat în jurisprudența Curții Constituționale cu privire la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, restrângerea oricărui drept sau oricărei libertăți presupune să fie nu numai corespunzătoare scopului și proporțională cu cauza care a generat-o, dar, în considerația caracterului temporar, legea trebuie să prevadă termenul pentru care poate fi dispusă și durata maximă. Autorul excepției susține că art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu prevede nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a suspendării provizorii, iar sintagma „până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“, prin imprecizie, poate conduce la ideea că singura limitare în timp este termenul de 2 ani de prescripție a răspunderii disciplinare [potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004], care stinge și acțiunea disciplinară. Or, „în această condiție posibilă în contextul în care dreptul la apărare presupune administrarea probatoriului și antamarea căilor de atac, potrivit Legii nr. 317/2004 și Codului de procedură civilă, disproporționalitatea vădită a măsurii provizorii este de natură a afecta însăși substanța dreptului la muncă și a libertății economice“. Invocă în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 261 din 5 mai 2016 și nr. 712 din 4 decembrie 2014. ...