Decizia CCR nr. 679/2019Punctul 7

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și-a exprimat opinia în sensul că „subzistă anumite indicii rezonabile de neconstituționalitate“. Consideră că motivul de neconstituționalitate referitor la imprecizia și imprevizibilitatea textului de lege criticat este neîntemeiat, sens în care invocă argumentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, paragrafele 21, 23 și 31. Referitor la criticile de neconstituționalitate din perspectiva prezumției de nevinovăție, instanța consideră că, într-adevăr, legea nu prevede expres faptul că nu sunt aplicabile interdicțiile și incompatibilitățile pe perioada suspendării provizorii din funcție dispusă în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în timp ce acest beneficiu este prevăzut expres de art. 62 alin. (1) lit. c) și alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în cazul sancțiunii disciplinare de suspendare din funcție pe o perioadă de până la 6 luni, dispusă în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004. Însă o atare inadvertență legislativă nu reprezintă în sine un viciu de neconstituționalitate, în condițiile în care revine instituțiilor competente și, eventual, instanței de judecată să aprecieze, în activitatea de interpretare și aplicare administrativă sau judecătorească a legii, dacă dispozițiile art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 - referitoare la ridicarea interdicțiilor și incompatibilităților specifice funcției de magistrat în perioada de suspendare din funcție - sunt aplicabile și în ipoteza măsurii provizorii de suspendare din funcție dispusă în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Totodată, sunt relevante mutatis mutandis și considerentele de la paragraful 37 din Decizia Curții Constituționale nr. 261 din 5 mai 2016, conform cărora suspendarea raportului de muncă în cazul prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu are semnificația încălcării prezumției de nevinovăție. Cât privește testul de proporționalitate a prevederilor criticate ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, din perspectiva asigurării unui just echilibru între scopul legitim urmărit și respectarea dreptului la muncă, garantat de art. 41 din Constituție, instanța consideră că nu pot fi negate elementele de similitudine menționate în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 261 din 5 mai 2016. Elementul de similitudine rezidă în faptul că nici art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu prevede o durată maximă de timp pentru care poate fi dispusă măsura provizorie de suspendare din funcția de magistrat, ci doar momentul procedural până la care poate fi dispusă măsura, respectiv „până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare“. Or, având în vedere jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a magistraților, durata procedurii disciplinare, până la momentul soluționării definitive, depășește cu mult durata de 6 luni, avută în vedere de Curtea Constituțională în considerentele citate. Însă în materia răspunderii disciplinare a magistraților nu a fost identificat niciun text de lege similar celui din Codul muncii pentru ipoteza în care, în cadrul procedurii disciplinare, se constată nevinovăția magistratului. Art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se referă la procesul penal, iar nu la procedura disciplinară. În aceste condiții, este evident faptul că argumentația instanței de contencios constituțional din considerentele citate își menține validitatea și în privința ipotezei reglementate de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Astfel, dacă în procedura disciplinară fie se constată nevinovăția magistratului, fie îi este aplicată o sancțiune disciplinară, este de necontestat faptul că magistratul respectiv va suporta în continuare consecințele negative pe care măsura provizorie de suspendare din funcție le-a produs asupra vieții sale profesionale și cu precădere asupra vieții personale. Astfel fiind, nu poate fi contestat faptul că textul de lege criticat permite apariția unor situații în care măsura provizorie de suspendare din funcție fie generează consecințe mai aspre decât sancțiunea disciplinară aplicată, fie reprezintă o sancțiune disciplinară deghizată într-o măsură provizorie în ipoteza în care acțiunea disciplinară este respinsă, situații care, fără echivoc, ar constitui o încălcare a principiului proporționalității din perspectiva imperativului ca sancțiunea să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului răspunderii disciplinare. În sensul celor expuse, instanța consideră că, în privința dispozițiilor criticate, subzistă indicii cel puțin rezonabile cu privire la lipsa de conformitate cu dispozițiile art. 53 din Constituție privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, sub aspectul dreptului fundamental la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituție. ...