Decizia CCR nr. 646/2019Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 au un caracter general și ambiguu, neindicând în mod clar în ce constă conduita incriminată, respectiv care este sfera de cuprindere a noțiunii de „dobândire, deținere, folosire de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni“. Se susține că această manieră de incriminare duce în derizoriu infracțiunea de spălare a banilor, în condițiile în care orice deținere sau folosire a oricăror bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea unei infracțiuni, reprezintă conținutul constitutiv al normei de incriminare. Se arată că infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune gravă, iar prin reglementarea sa în legislația internă s-a urmărit nu doar îndeplinirea obligației de transpunere a aquis-ului comunitar, ci și prevenirea și sancționarea unor activități ilicite complexe, a unor circuite financiare infracționale de amploare, realizate prin manevre ascunse, care, de cele mai multe ori, nu permit nici identificarea infracțiunii predicat, nici tragerea la răspundere penală a autorului acestei infracțiuni. Se susține că acest comportament ilicit prevăzut de norma de incriminare ar trebui să fie bine determinat, iar modalitatea de deținere, dobândire sau folosire a bunurilor să îmbrace un caracter specific din care să rezulte, în mod clar, intenția de a disimula sau de a favoriza disimularea bunurilor provenite din săvârșirea infracțiunii predicat. Se arată că, pentru restabilirea constituționalității textului criticat, este nevoie ca nu orice conduită subsecventă unei infracțiuni producătoare de prejudicii materiale, constând în folosirea firească a produsului infracțiunii, fără a se încerca reintroducerea bunurilor sau a sumelor de bani în circuitul financiar, prin acte de natură a disimula proveniența acestora, să constituie infracțiunea de spălare a banilor. Se susține de asemenea că actuala reglementare a infracțiunii de spălare a banilor, în varianta prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, se suprapune cu infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 alin. (1) din Codul penal. Pentru acest motiv, se ridică întrebarea dacă textul criticat intră în concurs cu dispozițiile art. 270 alin. (1) din Codul penal și se afirmă că un asemenea paralelism legislativ este de natură a contraveni prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (12) . Este invocată Convenția Consiliului Europei din 16 mai 2005 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, semnată la Varșovia, despre care se afirmă că se impune a fi respectată prin prisma dispozițiilor constituționale ale art. 11 alin. (2) și ale art. 148. Se arată că statul român a ratificat, fără a formula rezerve, convenția anterior menționată și se face trimitere la art. 9 din aceasta, ce reglementează infracțiunea de spălare a banilor. Se susține că, din perspectiva Convenției de la Varșovia, se impune a fi clarificate următoarele trei aspecte: dacă autorul infracțiunii predicat poate fi și autorul infracțiunii de spălare a banilor; necuprinderea în textul criticat a cerinței cunoașterii provenienței bunurilor de către autorul infracțiunii de spălare a banilor; stabilirea priorității în aplicare a normelor juridice naționale în raport cu prevederile Convenției de la Varșovia, câtă vreme dispozițiile acesteia din urmă au fost transpuse în mod defectuos în dreptul intern, aspect ce determină o contrarietate între dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 și prevederile art. 9 din aceeași Convenție. Se arată că scopul Convenției de la Varșovia și transpunerea sa în dreptul intern nu au nimic în comun cu criminalitatea tradițională națională, ci presupun prevenirea apariției unor probleme grave în fluxul financiar național și internațional, prin stimularea cooperării în vederea privării autorilor anumitor infracțiuni de produsele acestora. Prin urmare, între infracțiunea predicat și cea subsecventă de spălare a banilor trebuie să existe o legătură dialectică, cea de-a doua neputând exista fără infracțiunea predicat, motiv pentru care doar aceasta din urmă poate fi autonomă. Se susține că determinarea unei astfel de condiționări între infracțiunea predicat și cea subsecventă trebuie realizată la nivel legal, neputând fi lăsată la aprecierea instanțelor de judecată. Se face trimitere la Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Se conchide că prevederile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate. Este invocată, totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării, respectiv hotărârile din 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 și 8 iunie 2006, pronunțate în cauzele Wingrove împotriva Regatului Unit, Rotaru împotriva României și Lupșa împotriva României. Pentru aceleași motive, se susține că textul criticat încalcă prevederile art. 21 alin. (3) , ale art. 23 alin. (12) și ale art. 24 din Constituție, precum și dispozițiile art. 6 din Convenție. ...