Decizia CCR nr. 547/2019Punctul 16

16. De asemenea, referitor la criticile formulate de autorul excepției cu privire la obligativitatea probării de către procuror a existenței unor motive noi pentru ca măsura arestării preventive să poată fi prelungită, Curtea reține că, prin hotărârile din 17 martie 1997, 3 octombrie 2006 și 6 februarie 2014, pronunțate în cauzele Muller împotriva Franței, paragraful 35, McKay împotriva Regatului Unit, paragrafele 44-45, și Zimin împotriva Rusiei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că existența, în continuare, a unor motive verosimile de a se crede că persoana arestată a săvârșit o infracțiune reprezintă o condiție sine qua non pentru legalitatea menținerii acesteia în detenție, însă după o anumită perioadă această condiție nu mai este suficientă. S-a statuat însă, prin aceeași jurisprudență, că termenele anterior arătate, care trebuie luate în considerare din acest punct de vedere, nu sunt determinate, acestea variind în funcție de particularitățile cauzelor. De altfel, prin raportare la considerentele hotărârilor anterior menționate, Curtea constată că prezenta excepție de neconstituționalitate a fost invocată cu prilejul formulării primei propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală. ...