Decizia CCR nr. 425/2019Punctul 20

20. În cazul de față, relația contractuală dintre cele două părți se întemeiază pe un contract de colaborare încheiat între o persoană juridică și o PFA, astfel că raportul contractual născut este guvernat de regimul juridic aplicabil PFA, cu toate consecințele juridice care decurg sub aspectul recuperării creanțelor izvorâte dintr-un atare contract în procedura judiciară a insolvenței persoanei juridice. PFA, având un statut propriu și un cadru normativ special în care își desfășoară activitatea, nu este în aceeași situație juridică cu persoana fizică salariată, care beneficiază de un statut juridic propriu, distinct de cel al PFA. În timp ce PFA este un operator economic de sine stătător, înregistrat în registrul comerțului, care desfășoară o anumită activitate economică cu autorizarea și luarea în evidență de către autoritatea fiscală competentă, salariatul își duce la îndeplinire atribuțiile în baza unui contract individual de muncă, guvernat de normele dreptului comun în materie, respectiv Codul muncii. Alegerea modalității de desfășurare a raporturilor contractuale, contract de colaborare (terță persoană - PFA) sau contract de muncă (terță persoană - persoana fizică), rămâne la libera apreciere a părților, opțiunea acestora determinând regimul juridic aplicabil tuturor drepturilor și obligațiilor născute din respectivul contract. Așadar, ceea ce este esențial în determinarea regimul juridic incident este natura contractului încheiat între părți, iar nu modul exclusiv în care se derulează colaborarea. Astfel, textul de lege criticat prevede expres că o PFA poate colabora cu o singură entitate economică, fără că această colaborare exclusivă să convertească persoana fizică autorizată într-o persoană angajată și, implicit, contractul de colaborare într-un contract individual de muncă. Chiar dacă activitatea desfășurată de o persoană fizică autorizată și cea desfășurată de o persoană fizică salarială pot fi asemănătoare din punctul de vedere al locului, felului, duratei, remunerației muncii, cele două categorii de persoane rămân beneficiarele unui tratament legal diferit sub aspectul exercitării drepturilor și obligațiilor legale față de colaborator/angajator și față de stat, al modalității de încetare a raporturilor contractuale, precum și sub aspectul recuperării creanțelor în cadrul procedurii insolvenței colaboratorului/angajatorului. Astfel, în ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul legal criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe criterii obiective și raționale. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se găsesc în situații juridice identice, astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic diferit, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal doar pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, paragraful 30, Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, paragraful 35). ...