Decizia CCR nr. 409/2019Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța de judecată, autoare a excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, principiul legalității, precum și realizarea justiției prin instanțele judecătorești prevăzute de lege. Consideră că dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit instanței de judecată învestite cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției să intervină asupra sancțiunii cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Arată că acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o procedură specială, care implică, în faza de urmărire penală, o manifestare de voință a inculpatului și a procurorului, în urma căreia se încheie un acord. Acesta apare, astfel, ca un „element de justiție negociată“, căci felul, cuantumul și modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror și inculpat, instanța neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o altă soluție decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. Așadar, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condițiile acordului său, participând la procesul decizional referitor la stabilirea pedepsei. Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. Din textul de lege criticat reiese că instanța de judecată nu poate dispune o altă soluție decât aceea stabilită prin acord, cu excepția situației în care constată că nu au fost respectate dispozițiile legale sau apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Aceasta înseamnă că se acordă procurorului dreptul de a fi un veritabil judecător în faza de urmărire penală, iar judecătorului îi revine sarcina de a consfinți acordul doar în termenii impuși. Or, aceasta echivalează, practic, cu lipsa posibilității ca instanța să analizeze sancțiunea din perspectiva temeiniciei în cazul în care ar aprecia că aceasta este nejustificat de aspră, adică lipsește de substanță însăși funcția judiciară, în componenta sa care vizează individualizarea pedepsei, impunând judecătorului să consfințească exclusiv soluția cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord. Analiza criteriilor în raport cu care se stabilește sancțiunea, prevăzute de dispozițiile art. 74 din Codul penal, este de esența puterii instanței de judecată, presupunând cuantificarea tuturor circumstanțelor săvârșirii faptelor, precum și a circumstanțelor personale ale făptuitorului și, în final, stabilirea pedepsei. Excluderea judecătorului de la posibilitatea unei analize proprii - sub aspectele amintite - transferă, practic, dreptul, dar și obligația instanței de judecată de a stabili pedeapsa către procuror, ceea ce este similar cu înlăturarea judecătorului de la realizarea justiției. Textul de lege criticat contravine, astfel, normelor constituționale care prevăd că justiția se realizează prin instanțele de judecată și impun separarea puterilor în stat, procurorul reprezentând puterea executivă. Arată că și din interpretarea prevederilor art. 3 din Codul de procedură penală - referitor la separația funcțiilor judiciare - rezultă că numai judecătorul este cel care are competența de a stabili o pedeapsă între limitele prevăzute de lege. Instanța face trimitere și la considerentele Deciziei nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată anterior modificării dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016. Prin hotărârea prealabilă mai sus menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să rețină dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. În acest sens, instanța supremă a motivat că negocierea dintre procuror și inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancțiunile alternative și stabilirea unei pedepse între minimul și maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. S-a arătat însă că aceasta nu echivalează cu o veritabilă operațiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanței de judecată, deoarece acordul este supus cenzurii acesteia, instanța fiind cea care, în final, va stabili pedeapsa, potrivit dispozițiilor art. 483-487 din Codul de procedură penală, în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare, putând să aplice chiar și un alt tratament sancționator, fără să creeze însă pentru inculpat o situație mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror și inculpat. ...