Decizia CCR nr. 44/2019Punctul 11

11. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, din analiza reglementărilor deduse controlului de constituționalitate neputându-se desprinde niciun viciu de neconstituționalitate, raportat la prevederile Legii fundamentale sau la cele convenționale invocate. În acest sens arată, în esență, că interpretarea literală și cea teleologică a dispozițiilor de lege criticate contrazic susținerea autoarei excepției, referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție. Căile de atac se exercită în condițiile și în limitele stabilite de legiuitor, sens în care se invocă deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și nr. 71 din 15 ianuarie 2009 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Nerecunoașterea de către legiuitor a dreptului părții de a exercita calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, pronunțată de o secție a instanței supreme, nu încalcă dreptul părții de acces la justiție, în condițiile în care se opun norme de organizare judecătorească și norme de procedură. Normele privind admisibilitatea recursului în materie, exercitat la Completul de 5 judecători în alte materii decât cea penală, sunt identice și se aplică în mod similar tuturor persoanelor care sunt părți în fața acestor completuri. Instanța a mai reținut că sintagma „alte cauze date în competența lor prin lege“, cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 304/2004, nu include și ipoteza propusă de petentă, norma de reglementare citată vizând alte situații. Legiuitorul a reglementat în mod expres cauzele date în competența de soluționare a Completului de 5 judecători în alte materii decât cea penală, neexistând o reglementare expresă în ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, încheiere pronunțată de o altă secție decât cea penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, se arată că prevederile criticate nu contravin nici dispozițiilor constituționale ale art. 129, fiind opțiunea legiuitorului de a reglementa căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești sau de a suprima orice cale de atac în anumite materii. În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, din interpretarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reiese că acesta nu consacră nici expres, nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală; de asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificația asigurării dreptului la un dublu grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de Convenție. Or, a mai arătat instanța, o astfel de posibilitate există, în condițiile în care cererea părții de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 a fost analizată de instanța de judecată. Și din interpretarea sistematică a normelor în discuție, prin raportare la principiul prevăzut de art. 129 din Constituție și la jurisprudența Curții Constituționale, în acord și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului - din care rezultă că Legea fundamentală nu prevede obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează referitor la posibilitatea de a se exercita căile de atac în condițiile legii -, instanța consideră că, pentru considerentele expuse, nu sunt încălcate nici celelalte prevederi constituționale invocate. ...