Decizia CCR nr. 336/2018Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, procurorul, în calitate de autor al excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, care instituie posibilitatea ca împăcarea, cauză ce înlătură răspunderea penală, să intervină și în cazul infracțiunilor de furt calificat prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. b) și d) și alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal - infracțiuni grave și cu impact foarte ridicat în societate -, încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în care drepturile și libertățile cetățenilor și dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantate, ale art. 26 referitor la viața intimă, familială și privată, ale art. 27 alin. (1) privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 131 alin. (1) , potrivit căruia, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“. În acest sens arată că reglementarea posibilității împăcării - instituție de esența infracțiunilor cu un grad scăzut de pericol social și în care primează interesele victimelor - este, în cazul infracțiunii de furt calificat, contrară prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept și social. Astfel, ca și sistem al unui stat social, dreptul penal trebuie să se legitimeze prin protecția efectivă asigurată cetățenilor, ceea ce îi conferă atât o funcție de prevenție, cât și o funcție represivă, în măsura necesară realizării acestui scop. Statul are obligația de a lua toate măsurile necesare și adecvate pentru a descuraja destinatarii normei penale de la adoptarea unor conduite periculoase pentru societate și de a sancționa comportamentele care aduc atingere ordinii publice. Doar în acest mod poate fi realizată prevenția penală, generală și specială, prin impulsionarea indivizilor să se abțină de la nesocotirea valorilor sociale fundamentale. Instituția împăcării - incidentă în cazul infracțiunilor de furt calificat - apare în arhitectura noului Cod penal ca ineficientă în ceea ce privește asigurarea funcției preventive, educative și represive a dreptului penal, fiind, practic, negată una din sarcinile fundamentale ale statului, și anume aceea de a proteja valorile sociale fundamentale împotriva atingerilor grave, protecție care trebuie să se realizeze prin mijloace penale corespunzătoare. Așadar, prin reglementarea instituției împăcării în materia furtului calificat, este încălcat rolul protector al statului cu privire la o serie de valori sociale fundamentale ale vieții în societate, cum ar fi patrimoniul persoanelor, viața privată și inviolabilitatea domiciliului. În ceea ce privește condițiile în care se poate dispune măsura restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți consideră că prevederile art. 53 din Constituție nu instituie doar obligația negativă a statului de a se abține de la adoptarea unor legi care să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale prin încălcarea exigențelor constituționale, ci și obligația pozitivă a statului de a asigura măsuri de protecție efectivă a acestor drepturi, măsuri care trebuie să fie adecvate și suficiente. În acest sens invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat obligația pozitivă a statelor de a garanta de o manieră efectivă drepturile și libertățile fundamentale ocrotite de Convenție. Astfel, Curtea de la Strasbourg a apreciat - într-o cauză în care o faptă, ce aducea atingere dreptului la viață privată, nu putea fi urmărită penal din cauza neîndeplinirii unor condiții de procedibilitate - că, fiind vorba de un drept fundamental, protecția oferită de dreptul civil nu era suficientă, fiind necesară apărarea dreptului respectiv prin mijloace penale eficiente (Hotărârea din 26 martie 1985, pronunțată în Cauza X și Y împotriva Olandei). Referitor la protecția dreptului de proprietate privată, Curtea de la Strasbourg a statuat, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, atunci când există o ingerință a unui terț în exercitarea dreptului de proprietate al unei persoane, se naște o obligație pozitivă a statului de a asigura o protecție adecvată a acestui drept prin legea internă, ceea ce presupune existența unor remedii adecvate prin care victima își poate proteja dreptul (Hotărârea din 14 octombrie 2008, pronunțată în Cauza Blumberga împotriva Letoniei). Ca atare, protecția drepturilor fundamentale trebuie să fie efectivă și nu se realizează prin simpla recurgere la mijloace penale în cazul atingerilor grave aduse acestor drepturi, fiind necesar ca respectivele mijloace să fie adecvate și suficiente și să poată asigura echilibrul între protecția oferită valorilor sociale vizate și situația care o determină. Referitor la suficiența și adecvarea mijloacelor de protecție a drepturilor fundamentale prin raportare la situațiile care determină încălcări ale acestor drepturi, procurorul, autor al excepției, arată că furtul calificat și, în mod special, cel săvârșit prin violarea domiciliului sau a sediului profesional prezintă o periculozitate foarte ridicată, cu un impact deosebit în societate. Astfel, practica penală a dezvăluit o periculozitate foarte ridicată a infractorilor care acționează în materia furturilor calificate și, cu precădere, în cele din locuințe și sedii profesionale, care, de cele mai multe ori, sunt specializați în acest gen de infracțiuni, folosesc manopere extrem de elaborate și sunt greu de identificat, pentru mulți dintre aceștia furturile reprezentând un mod de viață. De asemenea, practica recentă a evidențiat faptul că împăcarea se poate produce și în urma unor presiuni săvârșite asupra victimelor, având în vedere că infractorii nu sunt subiecți activi ai unor infracțiuni minore, ci ai unor infracțiuni grave, infractori care nu se sfiesc să recurgă și la metode de intimidare, care sunt extrem de greu de dovedit. Totodată, referitor la împăcarea intervenită în materia furtului calificat, practica a relevat și faptul că prejudiciul pe care îl acoperă infractorul, acesta îl realizează tot în mod ilicit, de multe ori prin atingeri la fel de grave aduse patrimoniului persoanelor. Consideră că instituția împăcării aplicată în materia furtului calificat nu face altceva decât să încurajeze infractorii să persevereze în săvârșirea de infracțiuni contra patrimoniului, întrucât nu mai au niciun motiv să se îndepărteze de acest stil de viață, nici cei cu un istoric infracțional consistent, nici cei aflați la început de carieră, în condițiile în care nu mai există nici măcar temerea că vor suferi sancțiuni penale. Mai mult, parcurgerea fazelor procesului penal - în care au dreptul de a consulta dosarul, luând cunoștință de probele administrate și, cel mai important, de modul în care au fost identificați - nu mai poate avea, în niciun caz, un rol educativ, ci reprezintă, mai degrabă, un veritabil manual de perfecționare în materia comiterii de infracțiuni de furt calificat. Astfel, infractorii știu ce au de evitat pentru a nu mai fi prinși data următoare când vor comite fapte de acest gen, nemaiexistând teama de a fi sancționați, deoarece se vor împăca cu victimele. ...