Decizia CCR nr. 336/2018Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de menținere a jurisprudenței Curții Constituționale în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal, întrucât argumentele sunt identice cu cele examinate în Decizia nr. 445 din 28 iunie 2016, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, o astfel de excepție. Privitor la dispozițiile art. 231 alin. (2) cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, potrivit celor arătate în notele scrise transmise la dosar. Astfel, apreciază că posibilitatea conferită inculpaților care săvârșesc infracțiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional de a se împăca cu victimele încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „România este stat de drept“, prevederi care impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34). Rezultă că dreptul legiuitorului de a reglementa infracțiunile la care este posibilă împăcarea nu este nelimitat, ci trebuie să țină seama de importanța valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate. Legiuitorul trebuie să asigure un echilibru între interesul public și interesul personal al inculpatului și, prin urmare, poate reglementa instituția împăcării doar în cazul infracțiunilor de o gravitate redusă. Nu ar putea fi susținut, spre exemplu, că este posibilă reglementarea împăcării în cazul tentativei de omor sau al traficului de minori. Consideră, astfel, că trebuie examinat dacă legiuitorul - prin prevederea posibilității împăcării în cazul furtului săvârșit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional - a menținut un just echilibru între interesul public și cel privat. Apreciază că, având în vedere gravitatea deosebită a infracțiunii de furt calificat săvârșit prin violare de domiciliu sau de sediu profesional, acest echilibru nu a fost menținut. În cazul săvârșirii unei astfel de infracțiuni, implicarea persoanei vătămate în decizia de sancționare a autorului acesteia nu face decât să alimenteze un climat de nesiguranță în cadrul colectivității, care nu se mai simte protejată în ceea ce privește domiciliile și sediile profesionale. Altfel spus, prin decizia persoanei vătămate, întreaga colectivitate din care aceasta face parte este expusă temerii că nu mai poate trăi în siguranță în propriul domiciliu sau nu își mai poate desfășura în siguranță activitatea în sediul profesional. Totodată, norma nu își găsește justificarea nici în posibilitatea existenței unor raporturi personale între autorul infracțiunii și victimă, întrucât o asemenea ipoteză este reglementată de prevederile art. 231 alin. (1) din Codul penal. În concluzie, natura infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, impactul pe care aceasta îl are asupra colectivității și gravitatea ei impun excluderea posibilității împăcării, întrucât, numai prin asigurarea deplinei oficialități a procesului penal, sunt asigurate instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional. ...