Decizia CCR nr. 333/2018Punctul 12

12. În concluzie, instanța de judecată care a invocat din oficiu excepția consideră că soluția legislativă criticată nu respectă cerințele de proporționalitate a măsurii, din următoarele motive: creează premisele unui dezechilibru între interesele concurente, respectiv cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului; încalcă accesul liber la justiție, precum și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, rolul Tribunalului București fiind deja supraîncărcat, iar începând cu data de 20 mai 2018 (când se împlinesc termenele instituite prin art. 34 din Legea nr. 165/2013, pentru soluționarea tuturor cererilor depuse la entitățile învestite de lege cu atribuții în acest sens), și timp de 6 luni [potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) din același act normativ] vor fi înregistrate peste 40.000 de dosare (acestea fiind nesoluționate de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, la care se adaugă cele soluționate, respectiv contestațiile împotriva deciziilor de invalidare sau de compensare prin puncte), ceea ce înseamnă un număr de peste 1.000 dosare/judecător, astfel încât nu va putea fi respectat termenul de 60 de zile pentru fixarea primului termen, iar durata de soluționare va crește considerabil; încalcă egalitatea în fața legii, prin dezavantajarea în mod evident a persoanelor ce locuiesc la o distanță mai mare de București și generarea unor costuri suplimentare în sarcina acestora, creând premisele unei restrângeri a anumitor drepturi și libertăți, contrar art. 53 din Constituție; măsura nu este necesară pentru asigurarea unei practici unitare, având în vedere faptul că deja există mai multe hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, precum și hotărâri prealabile, în această materie, cât și decizii ale Curții Constituționale. De altfel, existența unei practici unitare este un deziderat general, nu doar în această materie; dacă s-ar accepta că se poate obține o practică unitară doar prin reglementarea unei competențe exclusive, atunci ar însemna să existe instanțe specializate doar pe anumite tipuri de litigii, fără a se lua în considerare regulile de competență prevăzute de Codul de procedură civilă, aspect ce nu poate fi reținut; măsura nu este aptă să conducă la remedierea disfuncționalităților constatate de Curtea europeană în această materie, ci, din contră, să mențină și să perpetueze starea de insecuritate juridică, fapt ce atrage încălcarea art. 148 din Constituție; de asemenea este încălcat și dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite la restituire, reglementat de art. 44 din Constituție, având în vedere că situația preluării abuzive nu a fost clarificată timp de peste 17 ani; competența exclusivă a fost instituită într-o materie ce generează existența a zeci de mii de dosare, nu doar pentru anumite cazuri punctuale, fără a fi luate măsuri legislative corespunzătoare, în condițiile în care rolul Tribunalului București este mult mai mare față de cel al tribunalelor din țară, fără a exista o justificare rezonabilă; se instituie o diferență nejustificată cu privire la stabilirea instanței competente. Astfel, în cazul în care primarul/prefectul/comisia locală nu a soluționat notificarea, persoana îndreptățită poate solicita constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate, competența revenind tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, respectiv de la locul situării imobilului; or, în cazul în care notificarea a fost totuși soluționată, iar Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor invalidează măsura acordării de despăgubiri (ceea ce echivalează, practic, cu o reanalizare a dosarului administrativ, ca și în cazul nesoluționării notificării), competența revine Tribunalului București, fără nicio justificare obiectivă, din moment ce, în ambele cazuri, se analizează aceleași aspecte, respectiv constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate; stabilirea competenței la nivelul tribunalului de la locul de situare a imobilului (potrivit art. 117 din Codul de procedură civilă, în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013 fiind vorba, de fapt, despre drepturi reale imobiliare) ar prezenta avantaje practice incontestabile: expertiza ar fi efectuată mult mai ușor, fapt ce ar conduce la reducerea duratei de soluționare a cauzelor, reducere ce ar rezulta și din faptul că ar exista mai puține cauze pe rolul fiecărui tribunal; costurile ar fi mult reduse atât pentru părți, cât și, în final, pentru stat; accesul la justiție și egalitatea în fața legii ar fi respectate; pentru anumite regiuni ale țării, soluționarea acestor cauze presupune un probatoriu specific (înscrisuri, registre) care se află la nivel local și pot fi mult mai ușor obținute și analizate de instanțele respective. ...