Decizia CCR nr. 61/2018Punctul II

II. Criticile de neconstituționalitate intrinsecă II.1. În dezacord cu soluția majoritară de respingere, ca neîntemeiată, a obiecției de neconstituționalitate privind dispozițiile art. I pct. 48 din legea supusă controlului, considerăm, așa cum susțin și autorii sesizării, că acest text contravine exigențelor de calitate a legii, impuse de principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, pentru următoarele motive: Articolul I pct. 48, cu referire la introducerea art. 48^1, este criticat, în cuprinsul sesizării formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin aceea că nesocotește exigențele de calitate a normei juridice, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție, mai exact generează imprevizibilitatea și neclaritatea textului de lege, utilizând sintagmele cu o largă semnificație „cauze urgente“ și „interes public deosebit“, fără a le explicita. În primul rând, din analiza sistematică a actului normativ supus controlului se constată că la punctul anterior (47) al art. I din acesta, este dispusă abrogarea art. 48 din Legea nr. 317/2004. Articolul 48^1 este introdus, prin urmare, după art. 48 - articol abrogat prin art. I pct. 47 - această manieră de redactare făcând greu de înțeles logica legiuitorului de a introduce un nou text, numerotat diferit, în loc de a modifica, pur și simplu, conținutul actualului art. 48, în sensul celor cuprinse la art. 48^1 din legea criticată. Și sub acest aspect, considerăm că, în dezacord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, nu au fost respectate exigențele normelor de tehnică legislativă. Noul text introdus reglementează - cu privire la procedura cercetării disciplinare efectuate de Inspecția Judiciară - posibilitatea stabilirii unor termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 și art. 46 (în configurația preconizată prin legea examinată), în condițiile în care numai termenele prevăzute la art. 45 - referitoare la etapa verificărilor prealabile cercetării disciplinare, sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii. Astfel, potrivit textului criticat, (1) În cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit, Secția pentru judecători sau Secția pentru procurori a CSM, după caz, poate stabili termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 și art. 46. În aceste cauze, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de către Secția pentru judecători sau Secția pentru procurori a CSM, după caz. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1) , inspectorul-șef, din oficiu, poate dispune reducerea termenelor prevăzute de lege. Art. 45, în forma modificată prin art. I pct. 37 din legea examinată, se referă la etapa verificărilor prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției judiciare, termenul general prevăzut pentru finalizarea verificărilor fiind de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecției judiciare, potrivit alin. (1) . Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Art. 46, în forma modificată prin art. I pct. 42, se referă la cercetarea disciplinară care se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia și care se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. În acest caz, textul nu precizează cine poate dispune prelungirea termenului. Constatăm, în urma lecturării acestor texte, încă o dată, o contradicție flagrantă cu art. 1 alin. (5) din Constituție, sub aspectul exigențelor de calitate a legii și a regulilor de redactare a normelor legislative. Astfel, alin. (1) prima teză a art. 48^1 utilizează sintagmele cu un înțeles general, nedefinit, „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“, fără a reglementa anumite criterii aplicabile pentru determinarea urgenței sau a incidenței interesului public deosebit, lăsând loc arbitrariului în selecția acelor cazuri în care s-ar putea acorda termene mai scurte decât cele generale, prevăzute la art. 45 și art. 46. Prin urmare, persoana vizată de acțiunea disciplinară nu poate configura, sub aspect procedural, mai exact al termenelor aplicate, care va fi traseul și durata procedurilor inițiate de Inspecția judiciară. Teza finală a alin. (1) al art. 48^1 este în flagrantă contradicție cu prima teză, chiar dacă se raportează la aceasta, prin utilizarea sintagmei „în aceste cauze“. Astfel, deși prima teză face referire la termene mai scurte decât cele stabilite, cu titlu de regulă, la art. 45 și 46, teza a doua vorbește de prelungirea acestora, și nu de scurtarea acestora, cum ar fi fost logic. Potrivit textului criticat, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de una dintre cele două secții, după caz. Or, posibilitatea de prelungire a acestor termene este deja reglementată la art. 45, fiind precizat că inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului (de cel mult 45 de zile), cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Teza finală ar putea avea incidență, eventual, doar în privința procedurii reglementate la art. 46, din cuprinsul căruia lipsește dispoziția referitoare la persoana/organul competent să dispună prelungirea termenului. Se pare că abia alin. (2) prevede ipoteza parțial corectă, respectiv cea a reducerii termenelor, care poate fi dispusă, din oficiu, de către inspectorul-șef. Dar, confuzia este în continuare menținută, deoarece alin. (2) face trimitere la întregul alin. (1) , deci inclusiv la teza finală, în care se reglementează procedura prelungirii termenelor, de către una dintre Secții, la cererea inspectorului-judiciar. Dacă ar fi să găsim textului mai sus citat un minim sens logic, am putea înțelege că termenele prevăzute la art. 45 și art. 46 pot suferi atât reduceri, cât și prelungiri, în cauze urgente sau care prezintă un interes deosebit. Însă acest demers este întrerupt de lipsa unei coerențe juridice și logice, deoarece, pe de o parte, procedura de acordare a prelungirii este reglementată distinct, la art. 45 și art. 46 (în acest ultim caz, referitor la cercetarea prealabilă disciplinară, textul nu reglementează cine poate dispune prelungirea, ci doar termenul maxim pentru care se poate dispune prelungirea), iar, pe de altă parte, art. 48^1 cuprinde două soluții diferite în privința persoanei competente sau organului competent să dispună reducerea termenelor: secția pentru procurori sau secția pentru judecători, după caz, la cererea inspectorului judiciar - la alin. (1) prima teză, și, respectiv, inspectorul-șef, din oficiu - la alin. (2) . Având în vedere că semnificația sintagmelor „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“ nu este definită, este greu de înțeles cum în aceste cauze se justifică solicitarea prelungirii unor termene și este cel puțin discutabilă reglementarea unor proceduri asimetrice referitoare la prelungirea, respectiv la reducerea termenelor specifice acțiunii disciplinare. Totodată, observăm că, dacă în cazul termenelor reglementate la art. 45 și 46, prelungirea acestora se dispune numai în cazuri temeinic justificate, în ipoteza reglementată de art. 48^1 nu există niciun fel de obligație a celui ce solicită reducerea termenelor de a demonstra urgența cauzei sau a interesului public deosebit, din moment ce nu există criterii de determinare. În concluzie, considerăm că textul, în integralitatea lui, este lipsit de logica juridică a unei reglementări coerente, previzibile, care să ofere destinatarului său soluții clare de urmat, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituție. Așa fiind, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 48 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii trebuia admisă. ... II.2. În privința obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 34 din legea examinată, respinsă, ca inadmisibilă, prin votul majoritar al Curții, considerăm că aceasta trebuia analizată pe fond și admisă, pentru următoarele considerente: În opinia majoritară s-a susținut că motivul respingerii ca inadmisibilă a obiecției de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 34 din legea examinată constă în faptul că „autorii sesizării nu au formulat o minimă argumentare din care să rezulte în ce constă pretinsul conflict dintre aceste norme legale și cele constituționale“, motiv pentru care Curtea nu poate efectua un examen de constituționalitate a acestor prevederi, întrucât, în caz contrar, ar încălca prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (a se vedea paragraful 145 din prezenta decizie). Cu toate acestea, în Dosarul nr. 2.955A/2017 (la care s-a conexat Dosarul nr. 2.964A/2017) și în care s-a pronunțat Decizia nr. 45 din 30.01.2018 - nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, decizie referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor -, deși instanța de contencios constituțional a fost confruntată cu o situație similară [Grupul parlamentar al Partidului Național Liberal a criticat dispozițiile art. I pct. 44, pct. 87 și pct. 88 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, în motivare susținând doar că aceste prevederi au fost adoptate contrar considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 375 din 6.07.2005 cu referire expresă numai la „nesocotirea competențelor Președintelui României în privința numirii în funcție a judecătorilor și procurorilor, conform art. 94 lit. c) din Constituția României“], Curtea nu a respins obiecția de neconstituționalitate ca inadmisibilă, ci a efectuat controlul de constituționalitate: – sub aspectul competențelor Președintelui României în ce privește numirea președintelui, a vicepreședinților și a președinților de secții de la Înalta Curte de Casație și Justiție; ... – sub aspectul dreptului Președintelui României de a refuza motivat numirea președintelui, a vicepreședinților și a președinților de secții de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de a refuza motivat numirea în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, deși toate aceste aspecte nu au fost criticate punctual de titularul dreptului de sezină (a se vedea paragrafele 160-165 din Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30.01.2018). ... Revenind la prezenta cauză, art. I pct. 34 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii este criticat, în sesizarea formulată de cei 52 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal din perspectiva încălcării normelor constituționale ale art. 134 alin. (1) . Textele de lege avute în vedere de autorii sesizării sunt cele ale art. 40 alin. (1) lit. b) și d) și, respectiv, ale art. 40 alin. (2) lit. a) și d) , astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată. Aceste dispoziții prevăd următoarele: + Articolul 40 (1) Secția pentru judecători a CSM are următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor: (...) b) propune Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui și vicepreședinților ÎCCJ; (...) ... d) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor. (...) ... (2) Secția pentru procurori a CSM are următoarele atribuții referitoare la cariera procurorilor: a) la propunerea ministrului justiției, înaintează Președintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului și adjunctului acestuia, procurorului șef al DNA, adjuncții acestuia, procurorului șef al DIICOT și adjuncții acestora; (...) ... d) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a procurorilor; ... În examinarea criticilor ce vizează art. I pct. 34 din legea supusă controlului vom analiza următoarele trei aspecte: a) atribuția secției pentru judecători, respectiv a secției pentru procurori de a propune numirea și eliberarea din funcție a judecătorilor, respectiv a procurorilor, astfel cum prevăd art. 40 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. d) din lege; ... b) atribuția secției pentru judecători a CSM de a propune Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui și vicepreședinților ÎCCJ, cu excepția președinților de secții ai ÎCCJ, pe care îi numește și îi revocă direct, astfel cum prevede art. 40 alin. (1) lit. b) și c) ; ... c) modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt - soluții legislative prevăzute de art. 40 alin. (2) lit. a) și b) . ... a) În privința numirii și a eliberării din funcție a judecătorilor și a procurorilor, Constituția României consacră o prevedere expresă - art. 134 alin. (1) -, potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii“. În ce privește numirea judecătorilor, Constituția, la capitolul VI Autoritatea judecătorească, secțiunea 1 Instanțele judecătorești, art. 125 - Statutul judecătorilor prevede, la alin. (1) , că „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii“, iar la alin. (2) statuează următoarele „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.“ În privința numirii procurorilor, același capitol VI din Constituție, secțiunea 2 Ministerul Public (art. 131 și art. 132), nu conține dispoziții exprese similare cu cele referitoare la judecători, sub aspectul numirii în funcție de către Președintele României. În această privință, singura normă de rang constituțional este cea cuprinsă la art. 134 alin. (1) , mai sus redată. În prezent, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 35 lit. a) , următoarele: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: a) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari.“ Așadar, în prezent, propunerea de numire în funcție și eliberare din funcție a judecătorilor și procurorilor aparține Plenului CSM, iar, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. d) , astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată, această atribuție a fost transferată în competența secțiilor CSM, astfel încât Secția pentru judecători este cea care propune Președintelui României numirea și eliberarea din funcție a judecătorilor, iar Secția pentru procurori este cea care propune Președintelui României numirea și eliberarea din funcție a procurorilor. Semnalăm, în acest context, și observațiile Consiliului Legislativ cuprinse în avizul referitor la propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004, prin care apreciază că „ar fi de analizat dacă soluția legislativă privind prevederea - ca atribuție a secțiilor CSM - a efectuării propunerilor de numire în funcție a judecătorilor, respectiv a procurorilor, este în acord cu dispozițiile art. 134 din Constituție. Precizăm că Legea fundamentală prevede în mod expres doar pentru atribuția referitoare la îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor că realizarea acesteia se face de către Consiliu prin secțiile sale - art. 134 alin. (2) din Constituție. O astfel de precizare lipsește însă din cuprinsul art. 134 alin. (1) din Constituție, care stabilește atribuția CSM de a efectua propunerile de numire în funcție a judecătorilor și a procurorilor, fiind de analizat dacă stabilirea prin lege a respectivei atribuții a Consiliului prin secțiile sale este în concordanță cu dispozițiile constituționale menționate.“ Revenind la criticile de neconstituționalitate formulate în cauză, considerăm că această soluție legislativă contravine prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (1) , mai sus redate, precum și - exclusiv în privința judecătorilor - celor ale art. 125 alin. (2) . Această atribuție nu poate aparține secțiilor CSM, deoarece cele două texte din Legea fundamentală stabilesc, în ambele situații, competența CSM de a propune Președintelui statului numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor, legiuitorul constituant referindu-se la Consiliu ca organ unic, indivizibil, reprezentativ al celor două ramuri ale magistraturii. Dacă s-ar fi dorit o asemenea departajare, operată de legea examinată, atunci cele două texte fundamentale ar fi precizat expres această separare, așa cum a făcut-o constituantul în cuprinsul art. 134 alin. (2) , referindu-se la rolul exercitat de CSM, prin secțiile sale, de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Analizând sistematic prevederile Constituției, la care ne-am referit anterior, constatăm că aceasta, în spiritul respectării, în special, a principiului separației și echilibrului puterilor statului și al colaborării loiale între instituțiile acestuia, dar și a tuturor celorlalte norme și principii statornicite în corpul Actului fundamental, stabilește raporturi între Președintele statului (ca exponent al puterii executive bicefale) și CSM (ca parte a autorității judecătorești și garant al independenței justiției), și nu cu secțiile CSM. Constituția prevede, la art. 133 alin. (6) , faptul că Președintele României prezidează lucrările CSM la care participă. Prin Decizia CCR nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, Curtea a observat că acest text [s.n. art. 133 alin. (6) din Constituție] „concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituții apte să asigure independența justiției“. Această atribuție a Președintelui României de a prezida lucrările Consiliului Superior al Magistraturii a fost apreciată de Curte ca fiind „o consecință firească a faptului că Președintele României este cel care, în temeiul art. 124 (s.n. - devenit art. 125), numește judecătorii și procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor stagiari [art. 133 alin. (1) , devenit art. 134 alin. (1) - s.n.]“. Observăm că un drept similar al Președintelui este consacrat în Constituție numai în ceea ce privește participarea sa la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea prim-ministrului, în alte situații - art. 87. Dreptul său constituțional astfel consacrat în privința activității Guvernului și a CSM urmărește realizarea efectivă a rolului conferit de art. 80 Președintelui, de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, scop în care acesta exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Prin urmare, raporturile pe care Constituția le stabilește sunt între CSM și Președintele statului, și nu între secțiile CSM și acesta, având în vedere că doar Consiliul, ca entitate unitară, reprezintă garantul independenței justiției, și nu Consiliul, prin secțiile sale. Acest tip de raport juridic între Președintele statului și CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituțional al „separației și echilibrului puterilor“ pe care îl menționează art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În dorința de a da substanță ideii de echilibru între autoritatea judecătorească și puterea executivă, Constituția României a prevăzut o serie de prerogative, limitate, pe care Președintele României sau ministrul justiției, ca exponenți ai puterii executive, le au în raport cu CSM, ca organ aparținând autorității judecătorești. Textele cuprinse la art. 125, art. 132 alin. (1) și la art. 134 alin. (1) din Constituție reflectă această idee, iar faptul că acestea fac trimitere la „condițiile legii“ nu poate avea semnificația nerespectării lor de către legiuitorul organic, în sensul eludării rolului fundamental al CSM, al Președintelui statului și a raporturilor constituționale în care aceștia se află. Interpretarea sistematică a acestor norme nu duce decât la această concluzie, iar, în materia dreptului constituțional, regula interpretării prin analogie nu poate fi primită, normele fundamentale fiind imperative și de strictă interpretare. Această concepție a constituantului este perfect reflectată, în prezent, în Legea nr. 317/2004, potrivit căreia Plenul CSM are atribuții structurate pe 3 tipuri de activități, privind: – cariera judecătorilor și procurorilor - art. 35; ... – admiterea în magistratură, evaluarea, formarea și examenele judecătorilor și procurorilor - art. 36; ... – organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor -art. 37. ... Problemele emblematice pentru întreaga categorie profesională a magistraților sau pentru întreaga activitate de înfăptuire a justiției, specifică autorității judecătorești, în ansamblul său, trebuie să fie abordate și soluționate într-un mod unitar, de către Plenul CSM, și nu disparat, de către fiecare Secție. Comisia de la Veneția subliniază, în opinia sa referitoare la proiectul privind Inițiativa legislativă din 23 mai 2012 privind revizuirea Constituției României, aceeași idee, și anume că transferul unor atribuții ale Plenului CSM către una sau alta dintre Secțiile CSM are drept consecință slăbirea rolului constituțional al CSM ca entitate unică, reprezentativă a ambelor categorii de magistrați. Este de amintit că președintele Curții de Casație din Franța s-a pronunțat, recent (iunie 2017), în favoarea unității magistraturii în cadrul aceluiași Consiliu^5. Cu alte cuvinte, formularea unor propuneri în mod distinct, respectiv de numire a judecătorilor de către Secția pentru judecători și de numire a procurorilor de către Secția pentru procurori - propuneri ce vizează direct cariera magistraților - afectează rolul unificator al CSM, ca reprezentant al autorității judecătorești (din care fac parte, în egală măsură, instanțele judecătorești și Ministerul Public). Totodată, o astfel de separare, pe Secții, în privința atribuției de a propune numirea judecătorilor și procurorilor vulnerabilizează rolul CSM de garant al independenței justiției, având în vedere că o hotărâre a Plenului CSM necesită o altă majoritate (mult mai solidă sub aspect numeric) decât o hotărâre a unei Secții, deci se bucură de o mai largă reprezentativitate în cadrul magistraților judecători și procurori (cu atât mai mult în condițiile actuale, în care Secția pentru judecători cuprinde 9 judecători, iar Secția pentru procurori cuprinde doar 5 procurori)^6. Pentru toate aceste argumente constatăm că prevederile art. 40 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată, contravin dispozițiilor art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție. ... b) Atribuția secției pentru judecători a CSM de a propune Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui și vicepreședinților ÎCCJ, cu excepția președinților de secții ai ÎCCJ, pe care îi numește și îi revocă direct, astfel cum prevede art. 40 alin. (1) lit. b) și c) În prezent, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 40 lit. g) , aceeași atribuție a secțiilor CSM de a propune Președintelui României numirea în funcție și revocarea din funcție a președintelui și vicepreședinților ÎCCJ, cu diferența că în această categorie sunt incluși și președinții de secții ai ÎCCJ. În privința acestora din urmă, legea examinată introduce, prin art. I pct. 34, o nouă soluție legislativă, în sensul că, potrivit art. 40 alin. (1) lit. c) , secția pentru judecători a CSM numește și revocă președinții de secții ai ÎCCJ. Așadar, în noua optică a legiuitorului organic, atributul numirii și revocării din funcție a președinților de secții de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai aparține Președintelui statului, ci este stabilit direct în competența Secției pentru judecători a CSM. Considerăm că această soluție legislativă nu are nicio justificare, prin raportare la cea privind președintele și vicepreședinții ÎCCJ, în privința cărora legiuitorul organic a menținut aceeași soluție, a numirii lor de către Președintele statului, la propunerea secției pentru judecători. Aceleași rațiuni ce fundamentează soluția juridică amintită trebuie să subziste și în cazul președinților de secții ai ÎCCJ și avem în vedere, în primul rând, prevederile art. 94 lit. c) , art. 125 alin. (2) , art. 126 alin. (1) și (2) și ale art. 134 alin. (1) din Constituție. Suportul constituțional al numirii și eliberării din funcție inclusiv a președinților de secții ai ÎCCJ rezidă în interpretarea sistematică a normelor mai sus amintite. Prerogativa constituțională a Președintelui statului de a numi în funcții publice - art. 94 lit. c) și atribuția sa de a numi în funcție judecătorii - art. 125 alin. (2) și dispozițiile art. 134 alin. (1) - trebuie coroborate cu statutul și rolul pe care Constituția îl consacră ÎCCJ în rândul instanțelor judecătorești. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, ÎCCJ fiind cea care, conform art. 126 alin. (2) , are rolul fundamental de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Dispozițiile art. 125 din Constituție fac referire la numirea judecătorilor, prevăzând o atribuție partajată între 2 actori - CSM, care face propunerile de numire, și Președintele statului, care îi numește pe judecători. Numirea în funcția de judecător de către Președinte are o semnificație anume, deoarece prin această numire judecătorul devine inamovibil. Inamovibilitatea înseamnă că, odată ce au fost numiți în funcție, judecătorii nu pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Actul numirii unui judecător prin decret al Președintelui nu este unul pur formal, ci unul de substanță, neputându-se susține că această atribuție a Președintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător, și cu atât mai mult a unui judecător în funcție de conducere la cea mai înaltă instanță din țară - ÎCCJ -, implică o responsabilitate juridică pentru Președintele României, astfel că această numire are deplin suport constituțional. Mai mult, Președintele statului are, potrivit art. 94 lit. c) din Constituție, atribuția numirii în funcții publice. Dacă Președintele nu ar avea niciun drept în numirea judecătorilor și procurorilor, atribuțiile acestuia prevăzute de art. 94 lit. c) , coroborat cu art. 125 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție ar fi golite de conținut și semnificație. Numirea și revocarea din funcțiile de conducere de la nivelul ÎCCJ, așa cum prevede, în prezent, Legea nr. 317/2004, reprezintă încă un element de concretizare în planul legii organice a principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Astfel, responsabilitatea numirii și revocării din funcțiile de conducere de la instanța supremă aparține Președintelui statului, care garantează, în același timp, cu propria sa legitimitate dobândită în urma câștigării alegerilor pentru funcția de președinte al statului, asupra acelor judecători pe care, în urma propunerilor primite din partea secției pentru judecători a CSM, alege să îi numească pentru a exercita cele mai înalte funcții de conducere la cea mai înaltă instanță de judecată din țară sau să îi revoce din aceste funcții. Prin acest mecanism de numire și revocare din funcțiile de conducere la ÎCCJ se realizează colaborarea loială în spiritul Constituției între autoritățile statului, în speță între un exponent al puterii executive - Președintele României și un exponent al autorității judecătorești - ÎCCJ, fiind asigurat controlul reciproc și echilibrul între aceste autorități ale statului. Apreciem că nu există niciun motiv pentru care președinții de secții ai ÎCCJ să fie excluși de la această procedură de numire și revocare din funcție. Această procedură trebuie să fie una unitară, principială, având în vedere rolul fundamental și unic pe care îl are ÎCCJ și care diferențiază instanța supremă de celelalte instanțele judecătorești. Dimpotrivă, considerăm că atribuirea competenței de numire și revocare din funcție a acestora, exclusiv și în mod direct Secției pentru judecători a CSM, afectează statutul judecătorilor, prin posibilitatea influențării carierei acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să mențină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privința funcțiilor de conducere de la nivelul ÎCCJ, sunt create premisele instabilității funcției și a intervenționismului, ce nu pot avea decât consecințe negative asupra bunei funcționări a instanței supreme și a sistemului judiciar, în general. Așa fiind, apreciem că dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. b) , coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) lit. c) , astfel cum sunt configurate prin art. I pct. 34 din legea examinată, contravin prevederilor art. 94 lit. c) , art. 125 alin. (2) , art. 126 alin. (1) și (2) și ale art. 134 alin. (1) din Constituție. ... c) modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt - soluții legislative prevăzute de art. 40 alin. (2) lit. a) și b) . Potrivit art. 40 alin. (2) lit. a) și b) , Secția pentru procurori a CSM: a) la propunerea ministrului justiției, înaintează Președintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului și adjunctului acestuia, procurorului șef al DNA, adjuncții acestuia, procurorului șef al DIICOT și adjuncții acestora; ... b) avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorului șef al DIICOT și a adjuncților acestuia. ... În prezent, procedura de numire și revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr. 317/2004 privind CSM și de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel: Art 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004: „Secțiile CSM au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorilor șefi de secție din aceste parchete, precum și a procurorului șef al DIICOT și a adjunctului acestuia.“ Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.“ Menționăm că, prin Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prevederile art. 54 alin. (1) , mai sus citate (referitoare la numirea procurorilor de rang înalt), sunt menținute în vigoare, cu singura corecție privind titulatura funcției de procuror-șef al DNA (în loc de procurorul general al PNA) și cu menționarea Secției pentru procurori ca organ de avizare a propunerii. Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pronunțată în cadrul controlului anterior promulgării, având ca obiect legea mai sus indicată, nu vizează modificările menționate. Revenind la soluția legislativă prevăzută de legea ce constituie obiectul controlului de constituționalitate în prezenta cauză constatăm că, urmare a modificărilor introduse la art. I pct. 34, procedura de numire a procurorilor de grad înalt va fi, conform art. 40 alin. (2) lit. a) , următoarea: Secția pentru procurori, „la propunerea ministrului justiției, înaintează Președintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului și adjunctului acestuia, procurorului șef al DNA, adjuncții acestuia, procurorului șef al DIICOT și adjuncții acestora“. Semnalăm faptul că, din redactarea acestui text, nu rezultă clar care este rolul Secției pentru procurori și nici cine face propunerea de numire. Astfel, Secția pentru procurori nu face decât să înainteze Președintelui României propunerea pentru numirea în funcțiile enumerate, sintagma de la începutul textului „la propunerea ministrului justiției“ fiind susceptibilă de dublă semnificație: fie că propunerea de numire aparține ministrului justiției, fie că acesta propune Secției pentru procurori ca aceasta să înainteze propunerea (nu se știe a cui) Președintelui României. Sub oricare dintre aceste două interpretări, rolul Secției pentru procurori este unul pur formal, de transmițător al unei liste cu propuneri. Prin urmare, textul, astfel redactat, este confuz și nu are un înțeles de sine stătător, deoarece face referire la înaintarea unei propuneri de numire fără a arăta, mai întâi, cine este abilitat să o facă și cine are competența de a o aviza. Cu alte cuvine, nu reglementează, așa cum era firesc, la litera a) , atribuția principală a avizării propunerii, ci stabilește atribuția subsecventă avizării, respectiv înaintarea propunerii. Abia la art. 40 alin. (2) lit. b) este prevăzută atribuția principală a Secției pentru procurori de a aviza propunerea ministrului justiției cu privire la numirea și revocarea procurorului general al PÎCCJ, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorului șef al DIICOT și a adjuncților acestuia. Diferența pe care o observăm constă în aceea că lit. b) prevede, în plus față de lit. a) , și propunerea de revocare din funcție, nu doar pe cea de numire, la care se reduce procedura reglementată la lit. a) . Potrivit art. 40 alin. (2) lit. c) , procurorii șefi de secții ai PÎCCJ, DNA și DIICOT sunt numiți și revocați de Secția pentru procurori. Examinând, în ansamblu, procedura de numire în funcție și revocare din funcție a procurorilor de rang înalt, constatăm următoarele: • Art. 40 alin. (2) lit. a) reglementează, practic, doar traseul listei cu propuneri ce vizează numirile în funcții de conducere, nu și revocările cu privire la aceste funcții, fără a preciza cine este în drept a face aceste propuneri; • Funcțiile enumerate în cuprinsul lit. a) , cu referire la propunerea de numire, sunt cele de „procuror general al PÎCCJ, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul șef al DNA, adjuncții acestuia, procurorul șef al DIICOT și adjuncții acestora.“ (Precizăm că, în mod corect, trebuia utilizată sintagma „adjuncții acestuia“, și nu „adjuncții acestora“, cu referire la funcția de procuror șef al DIICOT, deoarece în aceeași teză sunt deja menționate funcțiile de adjunct aferente celorlalte funcții de conducere de la celelalte instituții: PÎCCJ, DNA). • Art. 40 alin. (2) lit. b) completează această procedură, prevăzând că Secția pentru procurori avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare; • Funcțiile enumerate la lit. b) , cu referire la propunerea de numire și revocare, sunt cele de procuror general al PÎCCJ, procuror șef al DNA, adjuncții acestora, procurorul șef al DIICOT și adjuncții acestuia. ... Cele două texte - art. 40 alin. (2) lit. a) și b) - configurează, prin coroborare, procedura de numire și revocare din funcție a procurorilor de rang înalt, însă din modul de redactare rezultă cu evidență următoarele disfuncționalități: – În primul rând, observăm că din cuprinsul art. 40 lit. a) lipsește ipoteza revocării, aceasta având ca rezultat faptul că nu se cunoaște cine dispune revocarea procurorului general al PÎCCJ, a prim-adjunctului și adjunctului acestuia, a procurorului șef al DNA, a adjuncților acestora, a procurorului șef al DIICOT și a adjuncților acestuia. Lista pe care o înaintează Secția pentru procurori Președintelui României cuprinde doar propunerile ministrului justiției de numire în aceste funcții. ... – În al doilea rând, în privința prim-adjunctului procurorului general al PÎCCJ, constatăm că acesta nu figurează în cuprinsul lit. b) , astfel încât nu se cunoaște cine propune revocarea sa și nici cine avizează propunerea de revocare a sa. ... Coroborând lit. a) și b) ale alin. (2) al art. 40 rezultă că ministrul justiției face lista cu propunerile de numire și revocare cu privire la aceste funcții, dar cu excepția funcției de prim-adjunct al procurorului general al PÎCCJ, Secția pentru procurori a CSM avizează aceste propuneri și, numai dacă ministrul justiției propune, Secția pentru procurori înaintează lista cu propunerile - dar doar pentru numire în funcție - Președintelui României. Prin urmare, constatăm că este imposibil de făcut o coroborare între cele două texte - lit. a) și b) ale alin. (2) al art. 40 - care să ducă la o concluzie logico-juridică, câtă vreme, pe de o parte, acestea nu reglementează, în comun, procedurile de numire și revocare din funcție, lipsind ipoteza revocării la lit. a) , iar, pe de altă parte, destinatarii acestor proceduri nu sunt aceiași, fiind omis prim-adjunctul procurorului general al PÎCCJ din ipoteza cuprinsă la lit. b) . Precizăm că art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004^7 conține prevederi referitoare la procedura revocării în privința funcțiilor prevăzute la alin. (1) (respectiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora), însă considerăm că cele două acte normative trebuie să fie corelate, legiuitorul având obligația ca, în procesul de elaborare a legislației, să armonizeze întreg fondul legislativ activ specific aceluiași domeniu de reglementare, în scopul evitării confuziilor și interpretărilor echivoce. Pentru toate aspectele evidențiate arătăm că dispozițiile art. I pct. 34 din legea examinată nu corespund exigențelor de tehnică legislativă, având potențialul, datorită modalității de redactare, de a genera confuzii și interpretări diferite, ceea ce nu este în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.“ Prin prisma acestei reguli constituționale se desprinde interpretarea potrivit căreia activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Legea fundamentală, dar aceasta trebuie să se facă în condiții de calitate a legislației. Pentru ca legea să fie respectată, aceasta trebuie să fie cunoscută și înțeleasă de subiecții de drept, iar pentru a fi înțeleasă trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, în scopul de a oferi securitate juridică destinatarilor săi (Decizia CCR nr. 319/2013). Principiul supremației Constituției, inserat în principiul mai larg al legalității, presupune existența unor norme de drept intern accesibile destinatarilor legii, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a CEDO (de exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunțată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei). Or, normele din legea supusă controlului, mai sus analizate, prin modul eliptic și confuz de redactare, nu sunt apte să ofere destinatarilor săi o anumită garanție împotriva arbitrariului acelor persoane/autorități publice ce ar fi competente să dispună revocarea din funcțiile de procuror de rang înalt. Suficienta definire în cuprinsul actului normativ a instituțiilor de drept implicate, respectarea cu rigoare a normelor de tehnică legislativă și a raționamentelor logico-juridice reprezintă condiții primordiale pentru asigurarea aplicabilității fluente și eficiente a dreptului. În concluzie, apreciem ca fiind întemeiate criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile art. I pct. 34 din legea examinată, acestea fiind contrare art. 1 alin. (5) , art. 94 lit. c) , art. 125 alin. (1) și (2) , art. 126 alin. (1) și (2) , art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție. ... II.3. Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate.“ Alte aspecte de neconstituționalitate, care nu se pot disocia de cele anterior constatate: Prin art. I pct. 59 este modificat art. 55 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sub aspectul unuia dintre motivele pentru care se poate dispune revocarea din funcția de membru ales al CSM. Motivul de revocare constând în cazul „neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii“ este înlocuit cu acela potrivit căruia „persoanei în cauză îi este retrasă încrederea de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcționează efectiv la instanțele sau parchetele pe care aceasta le reprezintă.“ Prin Decizia nr. 196/2013, Curtea Constituțională a sancționat ambiguitatea textului ce definea cazul de revocare menționat mai sus. Constatăm că nici noua soluție a legiuitorului nu vine să îndepărteze acest viciu, existând în continuare riscul unor interpretări diferite a sintagmei de „retragere a încrederii“ în condițiile în care aceasta implică exclusiv abordări subiective, personale, fiind un concept abstract. Mai mult decât atât, nu există reglementări care să stabilească, în mod simetric, pe ce criterii și în ce condiții a fost „acordată încrederea“, pentru ca aceasta să poată fi „retrasă“. Constatăm, încă o dată, că legiuitorul a operat cu noțiuni eminamente din sfera activității politice, ce nu își găsesc corespondentul în planul organizării și funcționării sistemului judiciar. Dincolo de aceasta, soluția legislativă concepută urmează, în continuare, regulile unui mandat imperativ. Or, reamintim că, în virtutea art. 133 și a art. 134 din Constituție, mandatul membrului CSM nu este unul imperativ, ci reprezentativ, aspect evidențiat și în jurisprudența Curții Constituționale. Curtea a statuat, în acest sens: „În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul și reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte și nu poate fi revocat decât în condițiile nerespectării atribuțiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredințat de alegătorii săi. Cât privește posibilitatea revocării, Curtea constată că membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii își exercită atribuțiile constituționale în baza unui mandat reprezentativ, și nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul și atribuțiile conferite de art. 133 și 134 coroborate cu art. 124 și 125 din Constituție, dar și din perspectiva modalității în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât și de către secții în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. (deciziile nr. 196/2013 și nr. 374/2016) În plus, această reglementare este de natură să afecteze independența judecătorului, protejată de art. 126 alin. (2) din Constituție, care trebuie să rămână suveran al propriei convingeri și voințe, supus numai legii, în exercitarea atribuției sale constituționale de înfăptuire a justiției: „(...) în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în mod eficient. Din această perspectivă, sintagma «neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor încredințate prin alegerea ca membru al Consiliului» este neclară, aceasta fiind de natură a expune membrul Consiliului unor eventuale presiuni, afectând independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor care îi revin potrivit Constituției și legilor“ (Decizia nr. 196/2013). Nu în ultimul rând, apreciem că modificarea competenței Plenului CSM, în sensul atribuirii competenței de revocare a unui membru ales al CSM Secției corespunzătoare a CSM, încalcă art. 133 alin. (1) din Constituție, în sensul știrbirii rolului CSM de garant al independenței justiției, rol exercitat în calitate de entitate unică, ce reunește și reprezintă, sub forma unui consiliu colegial, colectiv, atât magistrații judecători, cât și magistrații procurori. Față de cele arătate la pct. II.3 subliniem că în cadrul analizei criticilor de neconstituționalitate privind încălcarea principiului bicameralismului (pct. I.2) am evidențiat o serie de dispoziții ale legii examinate care contravin art. 1 alin. (5) Constituție, privind principiului legalității, în componenta privind calitatea legii, prin aceea că fie generează confuzii, fiind neclare, lipsite de precizie și previzibilitate, fie generează paralelism legislativ. Aceste texte sunt următoarele: art. I pct. 43, art. I pct. 55, art. I pct. 57, art. I pct. 58, art. I pct. 59, art. I pct. 68, art. I pct. 71 și art. I pct. 84. ... ...