Decizia CCR nr. 698/2017Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor prin care se dispune luarea măsurilor asigurătorii. Se arată în acest sens că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Ca urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul a completat Codul de procedură penală, cu art. 250^1, prin care a reglementat calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel. Se susține însă că soluția legislativă anterior menționată nu acoperă toate ipotezele juridice în care sunt luate măsurile asigurătorii, întrucât acestea pot fi dispuse atât prin încheieri, cât și prin hotărâri. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 18, 19, 22, 23, 24, 25, 28 și 30. De asemenea, este invocat art. 8 din Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, conform căreia statele membre sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile reglementate prin directiva anterior menționată au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. Se susține că ipoteza în care măsurile asigurătorii sunt adoptate de instanța de judecată prin decizie, concomitent soluționării apelului, produce aceleași consecințe juridice din perspectiva încălcării normelor constituționale prevăzute la art. 21 alin. (1) și alin. (3) , art. 24 și art. 44. Se mai susține că prevederile art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală nu asigură persoanelor interesate o cale de atac efectivă împotriva dispoziției instanței de judecată prin care a fost luată o măsură asigurătorie, ci doar o cale de control a modalității de punere în executare a măsurilor asigurătorii dispuse. Se observă, totodată, că există opinii doctrinare conform cărora atacarea luării măsurilor asigurătorii dispuse printr-o decizie judecătorească definitivă este imposibilă, întrucât aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat. Se apreciază însă că autoritatea de lucru judecat nu poate fi prejudiciată de contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cuprinsul deciziei, câtă vreme contestația se referă, în mod punctual, la legalitatea și temeinicia luării respectivelor măsuri față de persoane care nu sunt părți în procesul penal, fără a pune în discuție modalitatea de soluționare a fondului căii de atac. Se arată, totodată, că o hotărâre judecătorească definitivă nu are autoritate de lucru judecat față de o terță persoană din perspectiva luării măsurilor asigurătorii, caracterul său irefragabil fiind înlăturat, de plano, cel puțin pentru următoarele rațiuni: 1. autoritatea de lucru judecat operează in rem, și nu in personam; 2. efectele hotărârilor penale definitive se produc doar față de părțile procesului penal; 3. lipsesc elementele autorității de lucru judecat; 4. soluția contrară ar determina încălcarea dreptului la apărare al persoanelor care au calitatea de terți în raport cu cauza penală soluționată prin decizie penală definitivă. ...