Decizia CCR nr. 542/2016Paragraful 7

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă principiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul de proprietate privată şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu prevăd posibilitatea contestării soluţiei de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse de procuror prin ordonanţa de clasare. În acest sens, invocă şi considerentele cuprinse în paragrafele 23-25 din Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională. Subliniază faptul că problema sechestrului asigurător este strâns legată de exercitarea dreptului de proprietate, fiind vorba de o restrângere a exerciţiului acestui drept prin dispoziţia de menţinere a indisponibilizării unor bunuri imobile. Consideră că nu este îndeplinită condiţia vizând necesitatea măsurii şi circumscrierea acesteia motivelor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie. Astfel, nu se mai poate vorbi de justificarea măsurii pentru desfăşurarea vreunei instrucţii penale atâta timp cât se pronunţă o soluţie de netrimitere în judecată, moment în care procesul penal încetează şi se constată că cele avute în vedere iniţial nu se confirmă. De asemenea, ingerinţa analizată nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât menţinerea măsurii asigurătorii fără a se reglementa posibilitatea contestării acesteia la un judecător nu asigură un echilibru just între interesul public şi cel individual. În fine, dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu îndeplinesc nici condiţia ca măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, având în vedere că legiuitorul prevede faptul că doar luarea măsurii poate fi contestată, nu şi menţinerea acesteia. Această diferenţă de tratament juridic este nejustificată în condiţiile în care pe parcursul urmăririi penale se iau anumite măsuri de netrimitere în judecată raportat la unele acuzaţii, existând o schimbare a situaţiei avute în vedere iniţial atât în ceea ce priveşte persoanele acuzate, cât şi cuantumul prezumtivului prejudiciu. Însă, cu toate acestea, persoanele interesate nu pot contesta în niciun fel dispoziţia de menţinere a măsurii asigurătorii, aducându-se, astfel, atingere existenţei dreptului de proprietate în condiţiile în care, ulterior momentului încetării procesului penal faţă de o persoană prin pronunţarea unei soluţii de clasare, este menţinută măsura, iar persoana în cauză nu poate exercita prerogativele dreptului de proprietate din moment ce bunul este indisponibilizat. Mai mult, chiar şi în ipoteza în care legea dispune încetarea de drept a măsurii asigurătorii, această împrejurare trebuie să fie constatată de către organul de urmărire penală care a luat iniţial măsura, încetarea neoperând ope legis. În ceea ce priveşte competenţa pentru ridicarea măsurii, consideră că, mergând pe principiul similitudinii juridice, aceasta se poate dispune de aceleaşi organe care pot lua astfel de măsuri, în funcţie de faza procesuală, similar contestaţiei prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală, dar este problematic în ce măsură un organ de urmărire penală care s-a desesizat prin ordonanţa de clasare ar mai avea competenţa să se pronunţe cu privire la această împrejurare.