Decizia CCR nr. 643/2017Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 295/2004 reprezintă o ingerință nejustificată și discriminatorie în drepturile fundamentale ale martorilor amenințați. În acest sens, se susține că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, activitatea de protecție a martorilor era reglementată prin Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, care prevedea o singură categorie de martori, respectiv pe cei înscriși în sistemul Oficiului Național pentru Protecția Martorilor, și un regim juridic uniform al măsurilor de protecție ce puteau fi luate în privința acestora. Însă, prin dispozițiile art. 125 din Codul de procedură penală în vigoare, au fost reglementate alte două categorii de martori, respectiv martorii amenințați și martorii vulnerabili, despre care nu se face vorbire în cuprinsul Legii nr. 682/2002 și în privința cărora prevederile art. 125-130 din Codul de procedură penală reglementează un regim juridic diferit de cel prevăzut prin dispozițiile Legii nr. 682/2002. Se arată, de asemenea, că prevederile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor nu au fost corelate cu dispozițiile codului anterior menționat, în privința modalităților specifice de procurare a armelor de către martorii aflați în pericol, aspect ce contravine dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se susține că, în aceste condiții, dispozițiile art. 13 alin. (2) lit.c) din Legea nr. 295/2004 sunt aplicabile și categoriei martorilor amenințați, reglementate la art. 125 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, se arată că măsurile de protecție a martorilor protejați sunt diferite de cele prevăzute prin Legea nr. 682/2002, motiv pentru care, în prezent, în România, există două sisteme diferite de protecție a martorilor. În aceste condiții, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 295/2004 par să limiteze categoria martorilor care pot să își procure arme de apărare și pază, conferind acest drept numai martorilor protejați, aflați în programul de protecție a martorilor desfășurat prin Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, care își pot exercita acest drept numai prin intermediul acestui oficiu. Se susține, însă, că în cadrul programelor de protecție a martorilor pot fi incluși și martorii amenințați, dar în privința acestora dispozițiile art. 126 alin. (8) din Codul de procedură penală prevăd comunicarea măsurilor de protecție autorității desemnate cu punerea în executare a măsurii, care este Inspectoratul General al Poliției Române. În aceste condiții, se susține că sintagma „numai prin intermediul Oficiului Național pentru Protecția Martorilor“, care condiționează, și în cazul martorilor amenințați, dreptul de a procura arme pentru apărare și pază, restrânge, în mod nejustificat, exercitarea acestui drept de către categoria de martori anterior menționată, cu consecința încălcării dispozițiilor constituționale invocate în susținerea excepției. Se arată că martorii protejați și cei amenințați se află în situații similare sub aspectul pericolului la care sunt expuși și al nevoii de asigurare a securității, motiv pentru care stabilirea unui regim diferit de procurare a armelor nu este justificată. Se mai susține că, întradevăr, legiuitorul poate stabili limite ale exercitării unor drepturi, dar că, atunci când aceste limite produc discriminare și constituie ingerințe nejustificate în drepturile fundamentale ale unor categorii de persoane, ele nu sunt legale și echitabile. ...