Decizia CCR nr. 157/2017Punctul 7

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că „prin prevederile art. 6^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 se introduce obligativitatea obţinerii prealabile a unui acord scris din partea instituţiei publice, fără a exista nicio cheie de control asupra modalităţii în care acest acord se eliberează.“ Învederează că, deşi există Norme metodologice care arată cum se aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002, niciunde în cuprinsul textului de lege şi/sau în cuprinsul acestor norme nu sunt specificate condiţiile necesare şi suficiente pentru ca cesiunea creanţelor pe care instituţia publică le datorează unui agent economic sa fie valabilă. Arată că, lăsând la o parte caracterul impropriu al terminologiei utilizate în ceea ce priveşte valabilitatea unui contract, ceea ce creează posibilitatea discriminatorie caselor de asigurări de a lua în mod arbitrar orice decizie, prin reglementarea criticată sunt încălcate şi dispoziţiile art. 44, art. 45 şi art. 53 din Constituţie. Apreciază că, prin aplicarea art. 6^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002, instituţia publică poate, şi chiar reuşeşte, să intervină în manifestarea de voinţă a părţilor, eliminând credinţa legitimă a cesionarului (autor al excepţiei) că în măsura îndeplinirii tuturor dispoziţiilor legale speciale aferente cesiunii de creanţă, va deveni creditorul instituţiei publice, în aceeaşi măsură ca şi cedentul creanţei. Arată că dreptul de creanţă transmis de către cedent cesionarului reprezintă un bun pe care, şi de care, cesionarul trebuie să se poată folosi fără nicio tulburare din partea niciunui terţ, fie el şi o instituţie publică, dacă aceasta are la bază o atitudine arbitrară. Susţine, astfel, că textul de lege criticat oferă posibilitatea exclusivă caselor de asigurări de sănătate de a aplica sau nu, după libera lor apreciere, dacă şi cui dau acest acord prealabil, ceea ce nu reprezintă o stare de normalitate de jurisdicţie şi/sau de speranţă legitimă a părţilor că vor beneficia de rezultatul manifestării lor de voinţă. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că modalitatea în care părţile contractante înţeleg să stingă obligaţiile pe care le au între ele este şi trebuie să rămână o prerogativă exclusivă a acestora, nimeni neputând să intervină şi să dicteze modalitatea în care se vor stinge aceste obligaţii. ...