Decizia CCR nr. 772/2016Punctul 5

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal încalcă principiul legalităţii pedepsei consacrat de art. 23 alin. (12) din Constituţie şi de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 8 alin. (4) teza I - privind forma de redactare a actelor normative - şi ale art. 36 alin. (1) - referitor la stilul actelor normative - din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010). Astfel, arată că textul de lege criticat incriminează - ca variantă agravată a uciderii din culpă - fapta săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Consideră că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt lipsite de claritate, previzibilitate şi accesibilitate, întrucât utilizează sintagma „unei anumite activităţi“, sintagmă al cărei conţinut nu poate fi determinat cu exactitate pentru a stabili acţiunile sau inacţiunile prohibite de lege. În aceste condiţii, destinatarul normei penale nu poate să îşi dea seama dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei respective. Susţine că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, prevăzută de art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, având în vedere faptul că norma de incriminare nu stabileşte cu claritate şi precizie latura obiectivă a infracţiunii, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate şi de accesibilitate a textului de lege criticat. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat că legea penală nu trebuie să fie interpretată extensiv în detrimentul acuzatului. Pe cale de consecinţă, cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate - referitoare la calitatea legii - sunt respectate numai în ipoteza în care destinatarul normei penale îşi poate da seama din conţinutul acesteia care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea sa penală. În fine, afirmă că: „Literatura juridică de specialitate şi jurisprudenţa naţională recentă au consacrat teza potrivit căreia nu este admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică“. ...