Decizia CCR nr. 772/2016Punctul 9

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt constituţionale. Astfel, arată că textul de lege criticat reglementează acea agravantă a uciderii din culpă care priveşte caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Sfera culpei profesionale cuprinde orice activitate în care se angajează o persoană care fie a cunoscut dispoziţiile de lege ori măsurile de prevedere specifice - în cazul de faţă, legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice -, dar a acţionat fără să ţină seama de ele, fie nu le-a cunoscut, deşi trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască. Consideră că textul de lege criticat are în vedere acele domenii de activitate profesională - circulaţia rutieră, navală, pe căile ferate, sectorul medical, minier etc. - în care sunt instituite reguli specifice pentru protecţia vieţii persoanelor. Soluţia legislativă criticată se referă atât la aceste reguli speciale, cât şi la cele de drept comun. Faţă de cele de mai sus apreciază că, în speţă, nu este încălcat principiul legalităţii pedepsei, consacrat constituţional prin art. 23 alin. (12) , instanţa de judecată fiind aceea care, în baza probelor administrate, va hotărî asupra învinuirii aduse inculpatului. În plus, orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, în conformitate cu art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Descrierea faptelor ce constituie forma agravantă a infracţiunii de ucidere din culpă este suficient de clară, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. De altfel, în materia art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat, în mod constant, în sensul că - având în vedere principiul conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală - conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută [Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, şi Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. În special, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează că art. 7 din Convenţie impune ca o faptă penală să fie în mod clar prevăzută în lege, ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. Cu toate acestea, trebuie să permită clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretare judiciară de la caz la caz. Totodată, Curtea de la Strasbourg a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională, o astfel de interpretare nefiind în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, citată anterior, paragraful 108). ...