Decizia CCR nr. 744/2016Paragraful 12

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 264D/2016 susţine, în esenţă, că în legislaţie nu există o definiţie legală a noţiunii de "buna desfăşurare a procesului penal", astfel încât sensul acesteia ar putea fi dedus doar din interpretarea proprie a judecătorului. Apreciază că lipsa unei definiţii a sintagmei "buna desfăşurare a procesului penal" este de natură a genera interpretări diferite, lipsite de previzibilitate ale instanţelor de judecată cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în contextul luării, prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive. Arată că, în practică, s-a apreciat că sintagma "buna desfăşurare a procesului penal" reprezintă o noţiune care înglobează elemente extrinseci procesului penal, cum ar fi ordinea publică, starea de tensiune pentru colectivitate, include prevenirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală de către alte persoane (prevenţia generală) şi pedepsirea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni (promptitudinea dispunerii unei măsuri de coerciţie). Precizează că măsura arestării preventive este o măsură privativă de libertate, fiind cea mai intruzivă şi cea mai drastică măsură preventivă reglementată de Codul de procedură penală, astfel încât, în lipsa unei definiţii legale clare şi previzibile a noţiunii de "buna desfăşurare a procesului penal" se aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie a libertăţii individuale. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 553 din 16 iulie 2015, paragraful 23, în care instanţa constituţională a constatat că "fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri" şi arată că doctrina a reţinut că "buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului - încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoana vătămată sau experţi, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi".