Decizia CCR nr. 699/2016Punctul 6

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât creează discriminare între Ministerul Public şi partea civilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte. Astfel, arată că numai procurorul şi partea civilă au interes să promoveze calea de atac a recursului în casaţie în cazul în care, în mod greşit, instanţa de apel a constatat existenţa unei cauze de încetare a procesului. În schimb, pentru situaţia în care instanţa, în mod greşit, nu a dispus încetarea procesului penal - ipoteză în care inculpatul ar fi acela care ar avea interes în promovarea căii de atac extraordinare a recursului în casaţie - textul de lege criticat nu prevede o atare posibilitate. Consideră că procurorul, partea civilă şi inculpatul trebuie să aibă aceleaşi drepturi în privinţa posibilităţii de a folosi calea de atac a recursului în casaţie împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive. Susţine că este evidentă inegalitatea - sub aspectul dreptului de a promova recurs în casaţie în situaţia în care au fost greşit aplicate dispoziţiile de lege referitoare la încetarea procesului penal -, întrucât numai procurorul şi partea civilă au acest drept, în timp ce inculpatul nu are, în mod simetric, o atare posibilitate. Totodată, consideră că discriminarea este evidentă şi faţă de scopul recursului în casaţie prevăzut de art. 433 din Codul de procedură penală, şi anume conformitatea hotărârilor penale definitive cu regulile de drept aplicabile. În fine, arată că raţiunile pentru care a fost instituit acest caz de casare se regăsesc atât în situaţia în care instanţa - în mod nelegal - a dispus încetarea procesului penal, cât şi în ipoteza în care instanţa - potrivit legii - ar fi trebuit să pronunţe încetarea procesului penal, dar nu a procedat astfel. ...