Decizia CCR nr. 601/2016Paragraful 7

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie în măsura în care sunt interpretate în sensul că participarea personală a expertului desemnat la cererea părţii este limitată la formularea unor observaţii şi obiecţii, ulterior întocmirii raportului de expertiză. Arată că intenţia evidentă a legiuitorului, concretizată în sintagma "participă personal", a fost aceea de a reglementa şi asigura o participare efectivă a expertului criminalist, desemnat la cererea părţii, care este autorizat în aceleaşi condiţii ca şi cei care activează în instituţiile publice, tocmai pentru respectarea dreptului la apărare. Or, neparticiparea expertului recomandat de partea interesată la efectuarea expertizei criminalistice, ca urmare a refuzului experţilor din instituţiile publice de a accepta o atare participare, nu poate fi compensată prin dreptul acestuia de a formula, ulterior, astfel de observaţii sau obiecţii asupra raportului de expertiză întocmit, în acelaşi sens statuând şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999 referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul de procedură penală. Se susţine că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat mai multe state pentru încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât nu s-a permis experţilor-parte să participe efectiv la efectuarea unei expertize criminalistice, statuând că expertul propus de o parte în cauză este reprezentantul acesteia şi, ca atare, ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca şi expertul oficial, desemnat de instanţă. În pofida acestor statuări, interpretarea dată de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice este în sensul că experţii-parte pot să facă doar observaţii şi obiecţiuni, nu să participe la efectuarea expertizei criminalistice. Sunt nesocotite chiar şi dispoziţiile instanţei privind înştiinţarea expertului desemnat la cererea părţii şi asigurarea participării efective în situaţia în care s-a încuviinţat o nouă expertiză, date fiind concluziile diametral opuse la care au ajuns expertul oficial prin primul raport şi, respectiv, expertul-parte prin obiecţiunile formulate ulterior întocmirii lui, aşa cum s-a procedat în cauză. În opinia Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, expertul criminalist oficial este singurul care are prerogative de a efectua expertiza criminalistică dispusă de organul judiciar şi de a întocmi raportul de expertiză, aceasta neputând fi realizată în prezenţa sau în comun cu expertul autorizat, desemnat la cererea părţii. Instanţele sunt nevoite să accepte acest mod de desfăşurare a expertizelor, în condiţiile în care nu există posibilitatea efectuării lor de către experţi independenţi, în concordanţă cu directivele Uniunii Europene care promovează această instituţie. Aceasta, întrucât opinia experţilor desemnaţi la cererea părţii, exprimată sub forma unor obiecţiuni la un raport întocmit de un expert oficial, nu are aceeaşi valoare probatorie - deşi experţii au aceeaşi specializare şi sunt autorizaţi în aceleaşi condiţii - putând constitui doar un reper în evaluarea ulterioară a necesităţii sau oportunităţii lămuririlor raportului oficial, al refacerii acestuia ori a încuviinţării unei alte expertize, dacă mai este posibil, expertiză ce va fi efectuată, în mod evident, în aceleaşi condiţii.