Decizia CCR nr. 444/2016Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia, Violeta Otilia Morariu, susţine că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1) -(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne prin raportare la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 20 referitor la egalitatea în faţa legii, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condiţiile în care dispoziţiile de lege criticate "se interpretează în sensul că ANAF se poate constitui parte civilă în cauza penală privind infracţiunea de evaziune fiscală fără a exista un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere prin care să stabilească obligaţiile fiscale". În acest sens, arată că - deşi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 prevăd că sumele datorate bugetului general consolidat vor fi determinate "de organul competent potrivit legii", iar, potrivit art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dreptul de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată aparţine organului fiscal, şi "în condiţiile Codului de procedură fiscală", respectiv pe baza unui raport de inspecţie fiscală urmat de o decizie de impunere fiscală - în practică, se obişnuieşte ca Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) să se constituie parte civilă la solicitarea parchetului cu privire la sumele indicate de către acesta, sume stabilite pe baza expertizei efectuate în cadrul urmăririi penale, fără a se urma procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, respectiv fără a se face o inspecţie fiscală, urmată de un raport de inspecţie fiscală şi de emiterea unei decizii de impunere - cum, de altfel, s-a procedat şi în cauză - considerându-se, în acest fel, că obligaţiile fiscale pot fi determinate direct de către instanţa de judecată prin hotărârea pe care o va pronunţa. Autoarea excepţiei subliniază că, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul fiscal (din 2003), cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de acest cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în materie fiscală, dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. Astfel, Codul fiscal are prevederi clare cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de contribuabili, esenţială fiind recuperarea prejudiciului prin măsuri fiscale, acesta fiind motivul pentru care art. 14 din Legea nr. 241/2005 stipulează că determinarea obligaţiilor fiscale se face "de organul competent potrivit legii" şi "în condiţiile Codului de procedură fiscală". În cauză s-au efectuat mai multe controale de inspecţie fiscală şi nu au fost constatate niciun fel de nereguli, astfel că, fiind sesizată de parchet pentru a se constitui parte civilă, ANAF avea obligaţia să dispună din nou o inspecţie fiscală, prin care să supună reverificării perioada sesizată de către parchet, urmând să se constituie parte civilă în cauză doar dacă în urma noii inspecţii fiscale ar fi determinat obligaţii fiscale în sarcina persoanei juridice inculpate. ANAF avea, de asemenea, obligaţia să comunice raportul de inspecţie fiscală şi eventuala decizie de impunere, împotriva cărora puteau fi exercitate căile de atac prevăzute de legea fiscală, sens în care invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Ferrazzini împotriva Italiei. În concluzie, consideră că ANAF nu poate, în lipsa unei determinări proprii - potrivit Codului de procedură fiscală - a obligaţiilor fiscale, să se constituie parte civilă în dosarul de evaziune fiscală. Or, în cauză, reţinerea infracţiunii de evaziune fiscală s-a făcut în lipsa unei plângeri penale sau măcar a reclamării unui prejudiciu din partea ANAF, care s-a constituit ca parte civilă doar în faţa instanţei de judecată, la solicitarea expresă a parchetului, şi fără a exista o determinare proprie, conform Codului de procedură fiscală, a prejudiciului pretins.