Decizia CCR nr. 336/2016Paragraful 16

13. Tribunalul Constanţa - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că motivul impunerii interdicţiei reglementate în art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, în cadrul controlului judiciar, vizează atingerea scopului măsurii preventive şi, în special, cel al prevenirii săvârşirii unei noi infracţiuni. Această interdicţie se poate dispune atunci când se apreciază că inculpatul a profitat de activitatea sa pentru comiterea infracţiunii de care este acuzat, iar prin exercitarea în continuare a aceleiaşi profesii, meserii sau activităţi, inculpatul ar fi tentat să repete comportamentul infracţional. Instanţa observă că principiile invocate de către inculpat, autor al excepţiei de neconstituţionalitate, deşi menite să apere drepturi fundamentale ale cetăţenilor, nu sunt absolute, fiind susceptibile de anumite limitări necesare într-o societate democratică, în interesul protecţiei primordiale a statului de drept şi a cetăţenilor. Potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale. Aceeaşi normă prevede că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii. În cauză instanţa observă că restrângerea este în consonanţă cu valoarea constituţională expusă anterior, întrucât este prevăzută de lege, urmăreşte apărarea unor valori esenţiale - ordinea publică şi desfăşurarea instrucţiei penale, este necesară într-o societate democratică, proporţională cu situaţia care a determinat-o, nediscriminatorie şi nu a adus atingere existenţei drepturilor, ci numai le-a restrâns într-o anumită măsură necesară la acel moment. Reţine că art. 41 din Constituţie prevede la alin. (1) că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. Consideră că nu se încalcă dreptul la muncă prin interdicţia impusă inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta, această interdicţie neavând caracter permanent în condiţiile în care măsura preventivă a controlului judiciar nu este nelimitată în timp, aşadar, nici această interdicţie nu are caracter nelimitat în timp. Arată instanţa că, prin instituirea interdicţiei de a exercita funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa, nu a limitat dreptul la muncă al inculpatului, autor al excepţiei, ci a stabilit o restricţie determinată în mod concret la această funcţie, inculpatul având libertatea de a munci în alte domenii, potrivit calificărilor şi aptitudinilor sale profesionale. Calitatea de preşedinte al consiliului judeţean nu atrage nicio imunitate în favoarea persoanei fizice alese în această funcţie, iar, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, astfel încât este imperios necesar să funcţioneze deopotrivă pentru toţi cetăţenii, indiferent de situaţia lor socială şi materială, de apartenenţa politică, de statutul lor social şi profesional. Arată instanţa că susţinerile referitoare la împrejurarea potrivit căreia interdicţia de a exercita atribuţiile funcţiei de preşedinte al consiliului judeţean ar fi străină de dispoziţiile legale care reglementează dreptul special în materie, şi anume Legea administraţiei publice locale şi Statutul aleşilor locali, nu pot fi avute în vedere, întrucât nu există instituită prin lege nicio imunitate de natură penală în ceea ce îi priveşte pe aleşii locali, iar sediul materiei măsurilor preventive se află în Codul de procedură penală şi nu în legi ce reglementează alte materii. Subliniază că instanţa de judecată ar fi comis o "imixtiune" în domeniul administraţiei publice locale în situaţia în care ar fi decis cu privire la aspecte ce intră în competenţa acestor autorităţi, depăşindu-şi propria competenţă, ceea ce nu este cazul în situaţia din cauză, de adoptare a unei măsuri preventive cu instituirea unor obligaţii, de competenţa exclusivă a magistratului judecător.