Decizia CCR nr. 189/2016Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că deciziile entităţilor învestite potrivit Legii nr. 165/2013 reprezintă acte administrativ-jurisdicţionale care pot fi atacate la instanţele judecătoreşti expres stabilite prin legea contenciosului administrativ, astfel că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât atribuie secţiei civile a tribunalului în circumscripţia teritorială a căruia se află sediul entităţii pârâte atribuirea competenţei de a soluţiona căile de atac împotriva acestor acte. Se susţine că exercitarea controlului de legalitate a actelor administrative de către instanţele de drept comun este în contradicţie cu definiţia contenciosului administrativ, care stabileşte expres competenţa instanţelor specializate de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică. Se susţine că, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie, prin nicio lege nu se poate institui o altă cale judiciară de atac pentru verificarea legalităţii actelor administrative, fiind interzisă competenţa altor instanţe judecătoreşti decât cele de contencios administrativ. Se susţine că există o necorelare contrară normelor de tehnică legislativă între prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi cele ale art. 19 şi 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005. Se arată că, în cazul în care prefectul contestă legalitatea hotărârilor primarilor sau ale preşedinţilor consiliilor judeţene prin care s-au propus măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, competentă este instanţa de contencios administrativ, mai exact secţia respectivă a tribunalului. În schimb, când Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor verifică legalitatea aceloraşi acte administrative, decizia emisă de aceasta poate fi contestată la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii. Consideră că se încalcă şi caracterul gratuit al jurisdicţiilor administrative, procesele în altă localitate decât cea de domiciliu presupunând cheltuieli financiare. În ce priveşte Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că este neconstituţională în contextul în care art. 126 alin. (6) din Constituţie statuează ca garanţie constituţională a controlului legalităţii tuturor actelor administrative, indiferent de natura raporturilor juridice care sunt reglementate prin aceste acte administrative, doar calea contenciosului administrativ, de competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ.