Decizia CCR nr. 153/2016Paragraful 25

20. De altfel, Curtea observă că, deşi dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu au mai fost supuse analizei de constituţionalitate, o soluţie legislativă asemănătoare, cuprinsă în art. 130 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 140 din 1 decembrie 1972, a constituit de mai multe ori obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, Curtea Constituţională a reţinut că "dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu au, ca ipoteză, vinovăţia angajatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, raţiunea desfacerii contractului de muncă constând, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului care, drept urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanţă natura juridică a măsurii arestării, precum şi examinarea vinovăţiei salariatului în săvârşirea faptei pentru care este arestat. Prin urmare, este evident că nu prezumţia de vinovăţie stă la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă."