Decizia CCR nr. 32/2016Paragraful 7

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, conform textelor criticate, prin anularea unor titluri de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă, are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane. Se arată, totodată, că un astfel de dobânditor subsecvent, care este introdus în procesul penal în etapa judecăţii în primă instanţă, poate ataca cu apel sentinţa care îi încalcă drepturile legitime, conform art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în timp ce un dobânditor subsecvent introdus în cauză în apel nu are acest drept, fiindu-i, astfel, încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. În acest sens se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, prin care instanţa europeană a stabilit că nu există o obligaţie a statelor semnatare de a reglementa proceduri de apel sau de recurs, prevăzută de Convenţie, dar că, în măsura în care astfel de drepturi procesuale sunt reglementate la nivel naţional, acestora le sunt aplicabile prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Se susţine că accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare nu au în vedere doar etapa procesuală a judecăţii în primă instanţă, ci şi fazele ulterioare ale procesului penal, inclusiv exercitarea căilor de atac. Se mai arată că este evident că, dacă dobânditorul subsecvent al bunului ce face obiectul procedurii restabilirii situaţiei anterioare este împiedicat în a formula o cale ordinară de atac, ca urmare a introducerii sale în cauză direct în faza apelului, acesta nu îşi poate valorifica dreptul la apărare în faţa unei alte instanţe. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 129 din Constituţie, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 482 din 9 noiembrie 2004, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că faptul că norma constituţională anterior referită asigură folosirea căilor de atac în condiţiile legii nu semnifică posibilitatea de a înlătura sau de a restrânge prin lege drepturi sau libertăţi expres prevăzute în Legea fundamentală, precum şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 967 din 20 noiembrie 2012, prin care s-a reţinut că semnificaţia sintagmei "în condiţiile legii" din cuprinsul art. 129 din Constituţie se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzelor. Se arată că dobânditorul subsecvent introdus în cauză în faza apelului nu beneficiază de dublul grad de jurisdicţie. Se susţine, totodată, că suprimarea dreptului acestuia de a formula apel are ca efect discriminarea sa în raport cu dobânditorul subsecvent introdus în cauză în primă instanţă, care beneficiază de această posibilitate legală. Pentru acelaşi motiv se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, şi a dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu în ultimul rând, autoarele compară textele criticate cu dispoziţiile procesual civile similare, respectiv cu art. 466 din Codul de procedură civilă.